Paradox

…felul in care misunam pe Pamantul asta ca niste furnici grabite spre…nimic? Pe bune, e nimic. Si partea cea mai amuzant de trista e faptul ca ne agitam atat de mult. E atata consum de energie, incat obosesc numai gandidu-ma la asta. Chiar as vrea sa aflu de ce. Hei, stiu ca nu sunt singura, dar asta nu ma impiedica sa fiu. Am auzit odata pe cineva spunand ca zeii ne invidiaza pentru ca suntem efemeri si fiecare clipa poate fi ultima. Si asta ne face sa traim totul mult mai intens. Frumoasa perspectiva asupra lucrurilor, nu m-am gandit niciodata la asta. Sa fiu sincera, eram chiar speriata de fragilitatea fiintei umane. Pe de alta parte, si eternitatea ma sperie. Imi imaginez…as fi ca un sportiv care alearga, alearga, alearga pe o pista fara sfarsit. Chiar imi doresc sa alerg pentru totdeauna?