(o cliseica) Poveste de toamna

Mai mereu el mirosea a tutun, iar ea a medicamente. Desi erau tineri, viciile li se citeau in cutele pielii si gandurile lor erau rosii-violete cu pete albastre. Intr-o dimineata si-au dat mainile si s-au hotarat sa mearga in Cismigiu, pentru prima data la ea si ultima oara la el. Parcul asta avea o istorie prea mult mediatizata, dar irezistibil de aromata. Ironia plutea in aer si era un scut de aparare binecunoscut impotriva unei pasiuni iminente. Pana la urma, "timiditatea" invinge. Isi pierd cuvintele si insiruirea logica a ideilor si se hotarasc sa joace x si 0. Un x pentru fiecare sarut, un 0 pentru fiecare strangere de mana.

(Pam-pam!)

Oamenii seriosi nu sunt cei car par astfel, iar astazi am auzit o melodie ne-serioasa din castile unui tanar imbracat la costum si cu o expresie de "om de baza al societatii" pe fata. Mai exista oamenii care niciodata nu arata ceea ce simt, avand o mina neutro-vesela mai mereu...sau cei care nu isi imagineaza viata fara o reputatie de persoana independenta care are intotdeauna dreptate.
Daca ar fi sa aleg, as opta pentru omul din noi toti, cel care iese la iveala mai greu, dar care simte nevoia sa se faca auzit in Acele momente, cand ne dam seama ca am lasat de la noi si nu ne pare rau, cand descoperim o noua pasiune si lipsa de timp nu mai constituie un pretext, cand forfota ORASULUI intra in armonie cu sunetul apei din fantanile arteziene si cu franturile de conversatii matinale si brusc, simtim ca pasii nostri duc undeva. Acceptarea poate fi uneori cel mai dulce medicament, eficient pe termen lung si-de ce nu?- 100% ecologic.