I believe in yesterday.

Mia coace prajituri in somn, se uita la poze vechi si se indragosteste de ieri, in fiecare zi tot mai mult. Mia sfideaza oglinda, se cearta cu mirosul de ciocolata pana la ora 7 seara, apoi isi da seama ca totusi nu poate trai fara ea si ii compune un cantec de moarte. Despre viata nu stie multe, mai bine inventeaza pseudofilosofie si spera la un trecut mai bun, citeste in ultima vreme doar titluri de carti si tricouri si bilete de tren, mai ales bilete pentru alergat de intrebari incapatanate. Fugitul asta de propria suflare o epuizeaza, dar garile sunt ca niste experti in stiinte comportamentale, psihologi cu best selleruri sau profesori de universitate-buni oratori care mereu se prezinta cu solutiile in buzunare, retete de fericire numai bune de incercat.
Asculta, Mia, mai da-o-n colo de treaba, nu-ti mai arunca esarfele pe geam, ca ele nu au aripi sa zboare, daca vrei sa inveti sa taci trebuie sa mergi la scoala de modestie si apoi vei deveni o vorbareata iscusita, cum nici n-ai visat.
Imi pare rau de soarele asta de vara, ca nu l-am vazut cum se naste, caci daca nu il stii de mic sa-l impresionezi cu povesti de om batran, nu te respecta, domnule, si trebuie apoi sa-l mituiesti cu inghetata de vanilie si pepene galben, fir'ar ele sa fie de siropeli si dulcegarii.

Cum ne-am pierdut de noi nu stiu. Dar nici nu gasesc drumul pe care am mers la inceput, oricat l-as cauta. Sunt lenesa si poate am nevoie de alti cautatori care sa munceasca in locul meu. Recunosc, imi place mai degraba sa fiu gasita.
Nu mai aflu cerul de anul trecut si ma simt straina de el, spionata de soare, soarele stie multe.
Daca ar fi sa ma invat ceva, nu m-as invata nimic, ca stiu ca tot degeaba, niciodata nu m-am ascultat.
P.S. Si Tom Waits asta, ce strengar...