Nu-i asa?

Am la ora asta o stare de multumire sufleteasca pe care nu o pot neaparat explica, dar o simt si asta mi-e de-ajuns. De fapt, pot sa incerc, chiar daca nu intereseaza pe nimeni, asa, numai de dragul de-a reciti ce-am scris si de a-mi aduce aminte de momentul asta cand o sa fiu vreodata trista sau nervoasa. Mai intai simt asa ca o caldura care ma invaluie pentru ca azi, aberand la o cafea in trei culori cu pufoasele, mi-am adus aminte de cum ma invarteam eu in sufragerie cand eram mica dupa ce dadeam la o parte cu grija masuta si bibelourile de pe marginea mobilei pana ameteam si apoi ma tranteam pe canapea si aveam impresia ca ma invart printre stele si imi placea si faceam asta iarasi si iarasi pana ma plictiseam sau pana ajungea mama acasa de la serviciu. Si azi, ca sa comemorez acele clipe minunate din copilaria mea, m-am invartit pe scaunul rosu de la birou cu ochii inchisi si inchipuindu-mi ca am din nou 6 ani.
Acum, ca ma gandesc mai bine, exista ceva care va strica atmosfera de fericire “inexplicabila”. Scaunul rosu. Initial, mi-am dorit un scaun rosu pentru ca ar fi contrastat frumos cu verdele covorului si cu patura cea mov pe care trebuia sa mi-o cumpar. Si pe care niciodata nu am apucat sa o cumpar pentru ca de fiecare data cand i-o aratam lu’ mama la Claudette imi spunea ca materialul e prea subtire pentru o cuvertura adevarata si ca poate avea doar rol de patura cu care te invelesti. Si asta nu a fost de ajuns pentru mine, deci nu am mai cumparat-o, cautand mereu ceva asemanator dar niciodata indeajuns de bun ca sa imi satisfaca preferintele, pentru ca, normal, eu mi-o doream pe aia. Dar acum ma plangeam de scaunul rosu. Ideea e ca daca tot nu am pus in aplicare planul initial si de un timp a inceput sa-mi placa albastrul, mi-am dat seama ca si o cuvertura albastra ar fi potrivita si poate mai usor de gasit si s-ar potrivi si mai bine cu cei 3 pereti portocalii si singurul perete galben. Insa....exista o mare problema: ghici ciuperca ce-i?:)) Raspuns corect, scaunul rosu. Ce sa mai caute si pata de culoarea rosie intre portocaliu, galben, verde si albastru? De ce nu mi-am luat de la inceput un scaun negru? De parca ala s-ar fi potrivit. Era oricum prea rigida si o pata de culoare neagra.
Poate o sa va intrebati: “dar alte culori nu mai exista?”. Pai nu prea. Nu in afara de albastrul ala ultramarin care ma enerveaza pentru ca e prea intens si imi da o stare de agitatie(bine, recunosc, asta mai patesc si cu rosu). Nu in magazinele din orasul asta. Si chiar daca ar exista, ar fi probabil prea scumpe, cum a fost un scaun mov care mi-a placut mai demult si pe care n-am putut s-o conving pe mama sa-l cumparam. Dar destul despre frustrarile mele legate de scaune:)).
Pot sa uit de ele amintindu-mi de un film foarte fain pe care l-am vazut azi, de fapt doua, unul in continuarea celuilalt. “Before Sunrise” si “Before Sunset”. Si desi “unii”:)) ar zice ca e plictisitoare, eu strig in gura mare ca mi-a placut foarte tare povestea cu doi tineri aproape naivi si totusi frumos de visatori care se intalnesc intr-un tren si apoi isi petrec cateva zile ca turisti prin Viena aberand despre vrute si nevrute dupa care se despart fara sa schimbe nici macar numerele de telefon de frica sa nu ajunga sa-si scrie din an in Paste din obligatie, insa nu se pot uita unul pe altul nici dupa 9 ani cand se reintalnesc, iar de aici nu mai zic nimic, ca poate exista cineva care citeste asta si inca n-a vazut filmul:)).
Si ma mai simt bine cand vad ca exista oameni cu care am in comun lucruri atat de marunte si totusi atat de semnificative pentru mine…si nu-i asa ca si pe voi va enerveaza emoticonul-o singura spranceana ridicata de pe mess?:D:))

Paradox

…felul in care misunam pe Pamantul asta ca niste furnici grabite spre…nimic? Pe bune, e nimic. Si partea cea mai amuzant de trista e faptul ca ne agitam atat de mult. E atata consum de energie, incat obosesc numai gandidu-ma la asta. Chiar as vrea sa aflu de ce. Hei, stiu ca nu sunt singura, dar asta nu ma impiedica sa fiu. Am auzit odata pe cineva spunand ca zeii ne invidiaza pentru ca suntem efemeri si fiecare clipa poate fi ultima. Si asta ne face sa traim totul mult mai intens. Frumoasa perspectiva asupra lucrurilor, nu m-am gandit niciodata la asta. Sa fiu sincera, eram chiar speriata de fragilitatea fiintei umane. Pe de alta parte, si eternitatea ma sperie. Imi imaginez…as fi ca un sportiv care alearga, alearga, alearga pe o pista fara sfarsit. Chiar imi doresc sa alerg pentru totdeauna?

Toto

Ninge. Si ninge. Si ningeeee!!!
Am mers azi la bunica si a fost superb. Ma simteam ca intr-o compunere din aia cu expresii frumoase din clasele I-IV si constatam cu dezamagire ca nu am o imaginatie asa bogata, astfel de peisaje chiar exista:)). Ma gandeam de ce unii considera negrul o culoare(care, btw, e non-culoare) asa trista si rece cand albul mi se pare mult mai distant si impunator, mai ales pe suprafete intinse. Si mai ales, te face sa-ti dai seama cat de mic esti si nu e vorba doar de iluzia optica, ci de imensitatea unui spatiu neincarcat de tot felul de elemente care iti pot distrage atentia. Era totul atat de curat…mi-ar placea sa pot acoperi si eu fragmente din viata mea cu un strat alb si opac…sa ma intorc in timp si sa modelez trecutul in formele dorintelor mele…mereu mi-e greu sa-i cred pe oamenii care spun “nu am nici un regret”. Adica…trebuie sa fii ori foarte naiv ori foarte optimist ca sa gandesti asa. Aaa…ori foarte mincinos ca s-o spui:)). Si desi am auzit de multe ori expresia “daca ar fi s-o iau de la capat, tot asa as face”, consider ca intotdeauna exista ceva nou de incercat…o alta varianta care cine stie unde poate duce? Pe de alta parte, intotdeauna vor exista alte si alte variante si ideea e sa privesti spre viitor, pentru ca trecutul e neschimbat. Chiar era o faza intr-un film pe care l-am vazut recent…spunea un personaj ca bebelusii puri si inca neatinsi de mizeria lumii asteia se transforma, inevitabil, intr-un cumul de fobii si complexe. Asa sa fie? Nu stiu…poate depinde de persoana. Cert e ca toti avem temeri si nemultumiri, insa ajungem sa le constientizam cu adevarat doar daca le acceptam si nu ne mintim singuri. Eu nu as avea curajul sa-mi marturisesc toate temerile in public. Dar fata de mine, da. Exista atata ipocrizie in jur, incat ar fi absurd sa fim ipocriti si fata de noi insine. Macar atat ne datoram. Si ne putem spune atatea…putem visa, crea, ne putem chiar ruga impreuna...noi cu noi. Pentru ca mereu poti descoperi un nou “eu” in tine. Sau vechiul “eu”, de care ai uitat si ti-ai amintit brusc din cauza unui loc, sau a unei arome, sau a unui cantec.
Chiar azi l-am regasit pe Toto, o papusa veche din carpe care nu poate fi atat de incarcata de semnificatii decat pentru mine. Ma uitam la el si nu-mi venea sa cred. Cat timp a trecut. Si cat va mai trece poate. Oare ce “Toto” voi mai regasi peste ani?

Roata

Am impresia ca o sa fiu inghitita. De zgomot. De culori. De intregul Univers. Si nu ca nu voi fi in curand, toti vom fi. Si urmasii nostri. Si urmasii urmasilor nostri. Pana la sfarsitul lumii. Si sfarsitul ala va fi inghit de un nou inceput. Adica nu pot sa garantez, imi inchipui si eu. E ca o roata. O roata uriasa. Care se rostogoleste, se rostogoleste peste noi. Cred ca noi traim pana ajunge la noi. Dupa aia ne striveste…sau ne contopim cu ea. Nici asta nu stiu sigur. Bineinteles ca putem fugi de ea, dar nu ne putem ascunde. La un moment dat tot ne prinde. Asta stiu sigur.

'Neata!

‘Neata! Tocmai incercam sa-mi dau seama despre ce o sa scriu, avand in vedere ca fac asta sub actiunea unui impuls de moment, pentru ca pur si simplu aveam azi chef sa ies afara cand ningea si sa tip, nici eu nu stiu de ce, poate voiam sa afle toata lumea ca traiesc si ca respir si ca ma bucur de fulgii aia mari si pufosi, dar cum bineinteles nu am facut asta, cred ca pot sa incerc aici. Deci:aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!
Asa…parca mi s-a luat o piatra de pe inima:)). Acum probabil ar trebui sa incep sa ma lamentez ca sarbatorile de anul asta nu mai sunt ca cele de alta data(si nu prea mai sunt, dar s-au plans altii destul:)) ), sau, dimpotriva, sa aberez despre cat de frumos stralucesc globurile in lumina beculetelor colorate care impodobesc brazii care mai de care mai incarcati. Si recunosc, si eu ma bucur de atmosfera asta “happy, happy, joy, joy!”, insa am impresia ca oamenii traiesc o fericire indusa, adica e un amalgam de senzatii vizuale, auditive, olfactive, tactile(ma simt ca la bio, deci o sa incetez cu enumeratiile:-s:)) ) care se amesteca si creeaza o iluzie uriasa care dispare brusc odata ce instalatiile sunt date jos din copaci. Solutia? Sa le lase tot anul, ca in “Viata cu Louie”?:))
Poate…sau poate ar trebui sa incercam sa vedem dincolo de ambalaj si sa ne bucuram pur si simplu de oameni, oameni noi si vechi, cu care n-am mai vorbit de un an sau de o ora, pe care am vrut sa multe ori sa-i intrebam sincer si dezinteresat “ce mai faci?” si ne-am luat cu altele, si astfel dupa ce terminam de aranjat podoabele la loc in cutie o sa fim mai bogati…mai bogati cu un zambet, cu o vorba buna, cu o exclamatie de bucurie care ne-au fost adresate…si mai ales, cu certitudinea ca nu suntem singuri, ci suntem uniti de fire invizibile intr-o retea uriasa de sperante, vise si sentimente comune.