Doamnelor si domnilor

Ne plimbam pe trotuarele murdare de semne de punctuatie si urmele pasilor nostri construiesc algoritmi atat de simpli si totusi atat de ineficienti . Poate ca viata nu e doar un set de planuri duse sau nu la indeplinire si sensul e mai absolut decat am putea concepe. In ultimul timp chiar si gandirea a devenit relativa, iar cogito ergo sum nu mai reprezinta nicio siguranta.
-Doamnelor si domnilor, nu suntem decat un efect al realitatii materiale a creierelor noastre!!!

De curand mi-am adus aminte cat imi plac ceaiul de tei si leaganele agatate cu sfoara de crengile gutuilor.

Enigma - Return to innocence.

NOTTINGHAM | MySpace Video

Antologie de ticuri indispensabile

Era odata o muzica in priviri si o usurinta in vorbe. O ninsoare surda si alba sub care ne ascundeam si povesteam despre creioane colorate si cantece desantate si rame patinate si ciuperci patate. Atunci credeam in carti scrise inainte de Timp si in scriitori predestinati, meniti doar sa straluceasca in lumina darului nemeritat al sortii. Ca si cum ar fi de-ajuns sa privim in ochi soarele si el va intelege pe care cai sa radieze mai puternic astfel incat fiecare sa isi gaseasca drumul croit pe masura pantofilor nostri. Drumul cu cele mai putine gropi si cu cele mai multe flori pe margine, de fapt, chiar cu ciresi infloriti de jur imprejur, plantati si udati special pentru noi. Si tot atunci puteam sa inteleg ca povestile nu au nevoie de semne de exclamatie, ci doar de soapte sincere si de iubiri tinere, cand gandurile pluteau pe deasupra capetelor noastre si se lasau prinse ca papadiile zburatoare in miez de primavara.
Dar niciodata nu reuseam sa accept ca uneori, umbrelele nu sunt destul de colorate incat sa acopere si ultima farama de cer innorat, iar oamenii nu pot ramane legati pentru totdeauna de promisiunile tacite ale copilariei. Loialitatea nu se invata, ea doar se naste si moare lasandu-te asa cum te-a gasit, mai bogat sau mai sarac, mai galben sau mai gri.
Eu cred ca pisicile sunt cele mai sincere animale, in definitiv, sunt printre singurii prieteni care-ti spun in fata ca s-au plictisit de tine. Nu inventeaza scuze penibile si intamplari incredibile.
Era odata o pisica portocalie care venea in fiecare seara la fereastra mea.

Domnul Rombul

Avea o pelerina galbena pe care o purta numai in zile toride. Credea ca e un mod foarte eficient de a-i face in ciuda soarelui si de a atrage atentia trecatorilor care brusc se desprindeau de amalgamul de griji cotidiene si se intrebau daca nu cumva a inceput o ploaie invizibila. Ploaia cu ganduri, cu margarete si cu zambete colorate, acea ploaie calda si usoara de primavara care ne indreapta pasii spre usi scorojite de lemn albastru.
Niciodata nu s-a visat judecator si totusi regulile lui erau mai adevarate decat ale lor. Iar cartea uitata pe pervaz si stiloul bunicului erau mai adevarate decat toate. Mereu a crezut ca lumea poate fi asa cum o vedea el, cum o vezi tu, cum o vad eu, sau poate cum o vedem noi doi la un loc. Pazita de cainele Paine si de motanul Metan, colorata cu suc de rosii si invelita cu paturi de ciocolata. Ciocolata alba, amaruie, dar mai ales ciocolata cu lapte, pentru ca ciocolata cu lapte este sincera, nu se lauda si nu se crede mai speciala, mai frumoasa sau mai aromata, ea este cea mai speciala prin esenta ei si nu are nevoie de accesorii. Domnul Rombul se plimba in fiecare dimineata cu bicicleta pana la brutarie si inapoi, ticluind planuri de constructie a caselor de martipan, care, era convins, vor impanzi orasul odata ce schitele vor fi terminate. Atunci oamenii vor fi liberi sa viseze la noi metode de reciclare a destinelor ratate, de irigatie a gandurilor si de reorganizare a sistemelor de visat cu ochii deschisi.
(Pentru L.)

Chiar asa

Degeaba incercam sa ingropam in cele mai ascunse fragmente de amintiri sentimentele care ne definesc si gandurile ce revin obsesiv in minte indiferent de grijile cotidiene, de vreme sau de evenimentele intamplatoare care ne scot din monotonie. Mi se pare ca anumite caractere ne marcheaza ca o cicatrice din copilarie, se estompeaza pe zi ce trece, dar niciodata indeajuns de mult incat sa dispara. Si momentele cu adevarat importante, cu adevarat fericite si lipsite de analiza minutioasa sunt cele pe care nu le constientizam, care se intampla pur si simplu, exista si intr-o zi realizam brusc ca noi suntem cei care le-am trait, ca nu sunt doar niste scene bine regizate din vreun film celebru. Iar bucuriile afisate uneori sunt doar tristeti mascate. Mascate de nuante pastelate, de materiale vaporoase si de zambete largi in mijlocul furtunii. Ca si cum nu am renunta niciodata la speranta ca aparentele vor putea transforma esentele. Eu cred ca adevaratele schimbari vin din interior si tot ele determina perceptia asupra exteriorului. Chiar si arta...desi ne modeleaza inevitabil personalitatile, tot flexibilitatea materialului brut este cea care determina gradul de prelucrare. Si sa fie clar, in visul meu toti suntem o masa colorata de plastilina in mainile frumosului!

E toamna fara doua minute.

Ultima zi de vara in mod oficial. Si soarele e complice. Azi trebuia sa ploua si n-a plouat, a fost cald si bine, iar zambetele s-au plimbat prin oras nestingherite si murdare de inghetata. Si anotimpurile astea, ce figuri! Cati artisti nu s-au inspirat din vesnica lor perindare prin sufletele oamenilor…cati elevi n-au fost chinuiti de compuneri la romana cu expresii frumoase!:)) Mie imi placea mai mult sa adun frunze colorate sau pietre cu forme ciudate…desi...nici cosurile cu mere coapte si struguri nu mi-au rapit mai putin timp. Dar trebuie sa recunoastem: pentru copii, timpul nici nu exista. De fapt, in realitate nu exista. E doar un pretext pentru a te odihni, pentru a imbatrani, pentru a muri. Si odata ce stii ca vei trai pentru totdeauna nu ai nevoie de pretexte.
-Nu va suparati, nu stiti cat este ceasul?
-E toamna fara doua minute.

Te-miri-ce

Ma trezesc uneori gandindu-ma la te-miri-ce. De exemplu, ce i-as spune bunicii mele daca as avea ocazia sa ma intorc in timp si sa o cunosc chiar in momentul in care amandoua am avea fix aceeasi varsta(si aici bineinteles ca sunt incluse numarul exact de ore, minute, secunde, adica nu as vrea sa existe o diferenta cat de mica ce ar putea conferi un avantaj de orice fel vreuneia dintre noi)? Sau cat de uimiti am fi majoritatea sa aflam dintr-o data ca fantomele(sau extraterestrii, sau Tinkerbell, sau ceainicul zburator sau orice fel de personaj fantastic) chiar exista si in tot timpul cat avem deplina incredere ca suntem singuri in camera de fapt cineva se uita la noi ca la actorii din serialul lui preferat(desi, sa recunoastem, Tinkerbell ar fi clar dezavantajata in acest caz si ar da de gol intreaga specie de spioni)! Sau cat de tare ar fi sa existe Facultatea de Super-Eroi! Apropo, daca stie cineva ce salariu primeste un Super-Erou sa nu intarzie in a ma contacta.
Si inca ceva: atunci cand spui ca te gandeai la orice, tu de fapt vorbeai cu tine insuti sau pictai cu tine insuti? Adica, un gand e o propozitie sau o imagine? Sau poate ca in lumea gandurilor propozitiile sunt imagini?

invitatie

hai sa
ne culcam la 6 dimineata sa
bem un ceai verde cu trei lingurite de miere sa
ascultam aceeasi melodie de o mie de ori si poate asa
vom avea senzatia de libertate vom
visa la nemurire sau macar vom
inceta sa ne punem intrebari
inutile.

Apropos

Parfum. Umbrela. Lamaie. Iele. Legenda. Daruire. Recital. Albastru. Rugina. Nazuinta. Tarm.
Pauza.
Cautand cu sufletul la gura "faimoasa" strada a pictorilor, imi atrage atentia dintr-o data o melodie cantata parca de vocea unui batran magnetofon pastrat din generatie in generatie. Cand ma uit mai bine, pe cine vad? Chiar pe aceasta doamna cu inalte aspiratii de cantareata pariziana care fredona de zor bucati din repertoriul Edithei Piaf...si de ce sa nu recunosc? M-a pacalit! Si pofta de viata, si bucuria ei de a canta, ca sa nu mai vorbesc de energia pe care o degaja mi-au adus aminte de atmosfera filmului “La vie en rose” si au ramas ca o amprenta inconfundabila asupra Montmartre-ului in amintirea mea. De altfel, se potrivea perfect cu aerul foarte pitoresc al intregului cartier care, din ce-am mai citit, nu s-a schimbat prea mult, in ciuda trecerii timpului si a transformarilor prin care a trecut inevitabil. Mesajul e acelasi: “Qu’est Montmartre? Rien. Que doit-il etre? Tout!”…cum ar spune inspiratul Rodolphe Salis. Aceleasi magazine cu obiecte deochiate, aceleasi localuri de noapte ingramadite pe strazile inguste impanzite de oameni cu cele mai diverse ocupatii si mai ales, acelasi forfot colorat care te invaluie si iti distrage atentia de la orice asteptari sau preocupari anterioare.
Si apropos, “strada pictorilor” nici macar nu e o strada. Nu in adevaratul sens al cuvantului.
Padam Padam . . . Edith Piaf
Asculta mai multe audio Muzica

soarele asta e un pisicher

Caldura imi da o stare de inconstienta si am impresia ca plutesc in loc sa merg si eu ca toti oamenii. Cert este ca dimineata barbatii imbracati in haine inchise la culoare seamana cu niste controlori si eu nu am niciodata bilet. Oricum, nu as da bani pe un bilet care nu ma duce unde imi doresc cu adevarat sa merg.
Eu imi doresc sa merg in case vechi cu cosuri albastre din care sa iasa baloane in loc de fum. Si inauntru sa ma astepte o bunica vesela imbracata intr-o rochita de catifea cu dantela de bumbac care sa ma invite la un ceai cu povesti frumoase.
Cel mai mult mi-e dor de povestile astea. Nu stiu de ce, dar nu prea mai seamana deloc cu viata reala. Nu ca m-as astepta de la ea fie un cerc, eu stiu ca vietile sunt forme neregulate si mereu in schimbare, precum norii albi de vara care fug mereu unii dupa altii si seamana cu sufletele noastre.
Recunosc, mi-a luat ceva timp pana am invatat lectia despre cerc. Dar slava Domnului, repetitia e mama invataturii.
Aceeasi strada. Aceiasi copaci. Aceleasi bucle. In orice caz, nu aceleasi pentru noi toti. E interesant cum vechi pasiuni ies la iveala. Ca suntem vii si ca putem descoperi in fiecare zi oameni noi in oameni vechi. Soarele asta e un pisicher. Nu-i corect.

Stiati ca...

exista Asociatia Scarilor de Bloc Anonime? Chiar si cea care imi adaposteste locuinta de mai bine de 16 ani de zile a devenit membra. Intr-o zi m-a prins in timp ce descuiam casuta postala privindu-i cu uimire si admiratie ghivecele de flori nou-venite si n-am mai putut scapa. Am stat ore intregi de povesti ascultandu-i pasurile si nazuintele. Mai intai, am aflat cat o doare acum spatele din cauza mea si a zecilor de copii care faceau intrecere la parter sarind de pe cele mai inalte trepte si jucand sotron cat era ziua de lunga. Apoi mi-a spus ca tot noi i-am decolorat hainele sprijinindu-ne de balustrade si ca a racit de numeroase ori cand lasam usile de pe casa scarii deschise. Si-a adus aminte cu nostalgie de tinerete cand vecinii ii puneau narcise in par si ii faceau baie saptamanal. Bineinteles ca pe vremea aceea, tanara si nechibzuita cum era, n-a stiut sa aprecieze dragostea pe care locatarii i-o purtau, insa trecerea timpului i-a aratat ca oamenii nu mai au vreme de impodobit si imbaiat scari de bloc.Dar ziceam de noul statut de membra a Asociatiei Scarilor de Bloc Anonime. Azi asa, maine asa, si vechea mea prietena de joaca a decis ca pana aici a fost si ca trebuie sa se adreseze unor scari de bloc mai sus puse pentru ca altfel nu va rezolva nimic. Dupa cate mi-a marturisit, mai greu a fost sa lase orgoliul la o parte si sa admita ca are o problema, insa in comunitatea plangareata care a adoptat-o a ajuns sa se simta ca acasa(“acasa” pe care niciodata n-a avut-o, intre noi fie vorba), mai ales ca in scurt timp vecinii s-au ocupat cu montarea interfonului si cu zugravirea peretilor, ca sa nu mai vorbesc de recentele gesturi frumoase pe care nimeni nu le mai facuse de ani de zile fata de ea. Atat de bine i-a prins schimbarea mult sperata incat pana in ziua de astazi nu a mai suferit nici o depresie, ne intampina in fiecare dimineata pe mine si pe vecinii mei cu zambetul pe buze si chiar si-a ridicat pleoapele sa priveasca spre soarele cu dinti al primaverii.

Little Girl Blue

“Sit there and count your fingers…”
…cand eram mica mica si mergeam cu masina in vacanta si ma apucam sa numar copacii…stelele nu m-am apucat niciodata sa le numar, erau clar prea multe si stiam ca n-am sa fac fata provocarii. Nici pana la 100 n-am numarat ca sa adorm, nici oi, nici…
De obicei reuseam sa adorm inchipuindu-mi ca sunt intr-un loc pe care il iubeam. Pot sa fac asta, am antrenament. Doar inchid ochii si deja sunt acolo. Ma simt acolo. Am 4 ani si dorm langa bunica pe patul din fata ferestrei…pot sa-l aud pe Bobi latrand si zaresc niste luminite asa, vag, prin curte. Ma enerveaza ca in fiecare dimineata, bunica e deja plecata la treaba. Asa ca am grija sa o prind de camasa de noapte sau de un deget, vad eu, ca sa nu poata scapa dimineata, cu speranta ca n-am sa-i mai dau drumul prin somn ca de fiecare data. Si la un moment dat simt cum ma invart prin aer…zbor…sau plutesc, visez, cant, plang, vorbesc, dansez, soptesc, imbratisez…
“Sit there, count your little fingers, unhappy little girl blue…”