Vesnic nemultumita, nu vad de ce as fi altfel, adica stiu, dar mai uit, ca si cum as avea memoria obosita de atatea vorbe mari si respiratii cu aspiratii. Cu cat tabloul de afara e mai fraged, mai fraged decat painea aia de o faceau strabunicile noastre, cu atat sufletul e mai tare- o scoarta de copac care de la atatea zgarieturi nu-si mai aude propriile ganduri. Hai sa nu fim pesimisti, ca optimismul e un factor imunogen si rasul iti lungeste viata. Ha-ha!
Imi place ca de la o vreme toti pun etichete: vanzatorii pe lumanari parfumate si oamenii pe...oameni. E bine ca mastile sunt groase si tin de cald, nu de fericire, asta se traieste doar cu ochelari de soare pe nas sau macar cu o pereche de ochelari cu rama patrata si cu lentilele groase, cum aveau filologii de pe vremea lui Noica.

Ce sa mai vorbim, nu stiu-zau-dar am un chef de ciripit si de taiat frunza la caini, ca oricum astia de prin Bucuresti sunt grasi si frumosi si-desigur- vegetarieni. De aia se deschid atatea magazine bio si au scazut vanzarile la carnea de porc fata de anul trecut. Nu mai e nici Craciunul ce-a fost odata.

Va spun ca

Noptierele vor deveni cea mai pasionanta obsesie a mea. Nu am o noptiera. Fotoliul crem, geamantanul metalizat, radioul vechi de 2 ani si teancul de carti de langa pat au fost pe rand- si cu mandrie- pe post de noptiera. Cum sa apreciezi o noapte fara noptiera?
In alta ordine de idei, trec prin stari emotionale aflate la poluri opuse, ma entuziasmez de oameni noi, ma supar pe materii vechi, ma bucur de cladirile frumoase in care inca nu am intrat si ma gandesc cu entuziasm la autorii necititi pe care ii cunosc doar din picanteriile exacerbate ale vietii lor. Imi pare rau ca nu am trait inca o experienta marcanta a vietii mele sau ca nu pot sa ma implic cu suficient interes in problemele societatii. Unde s-a ascuns spiritul meu de voluntar? In ceata egoismului, s-ar putea spune.
De altfel, cred ca nu mai am nici macar probleme existentiale. Poate trec ca gasca prin apa si nu imi dau seama. Pentru orice eventualitate, am sa stau foarte serios de vorba cu o gasca.

(o cliseica) Poveste de toamna

Mai mereu el mirosea a tutun, iar ea a medicamente. Desi erau tineri, viciile li se citeau in cutele pielii si gandurile lor erau rosii-violete cu pete albastre. Intr-o dimineata si-au dat mainile si s-au hotarat sa mearga in Cismigiu, pentru prima data la ea si ultima oara la el. Parcul asta avea o istorie prea mult mediatizata, dar irezistibil de aromata. Ironia plutea in aer si era un scut de aparare binecunoscut impotriva unei pasiuni iminente. Pana la urma, "timiditatea" invinge. Isi pierd cuvintele si insiruirea logica a ideilor si se hotarasc sa joace x si 0. Un x pentru fiecare sarut, un 0 pentru fiecare strangere de mana.

(Pam-pam!)

Oamenii seriosi nu sunt cei car par astfel, iar astazi am auzit o melodie ne-serioasa din castile unui tanar imbracat la costum si cu o expresie de "om de baza al societatii" pe fata. Mai exista oamenii care niciodata nu arata ceea ce simt, avand o mina neutro-vesela mai mereu...sau cei care nu isi imagineaza viata fara o reputatie de persoana independenta care are intotdeauna dreptate.
Daca ar fi sa aleg, as opta pentru omul din noi toti, cel care iese la iveala mai greu, dar care simte nevoia sa se faca auzit in Acele momente, cand ne dam seama ca am lasat de la noi si nu ne pare rau, cand descoperim o noua pasiune si lipsa de timp nu mai constituie un pretext, cand forfota ORASULUI intra in armonie cu sunetul apei din fantanile arteziene si cu franturile de conversatii matinale si brusc, simtim ca pasii nostri duc undeva. Acceptarea poate fi uneori cel mai dulce medicament, eficient pe termen lung si-de ce nu?- 100% ecologic.

Sa ploua cu ganduri bune si cu spuma de suflet! Sa ma curat pana nu mai ramane nici o pata, sau hai, bine, un singur punct negru intr-un imens de alb! Cat de greu este sa ma abtin de la ceea ce imi face rau? Cel mai greu. De multe ori nu reusesc sa imi controlez gesturile si ma trezesc inotand intr-o mare tulbure, nici macar prea departe de tarm, si totusi prea obosita ca o iau in directia potrivita.
Degeaba iti modelezi un chip de lut la care sa te uiti cu drag, vei sti ca e o constructie personala care nu poate inlocui formele reale, formele carora nu trebuie sa le subtiezi genele sau sa le rotunjesti buricele degetelor, toate vor fi la locul lor astfel incat sa iti completeze zambetul dulce-amarui de dimineata. Mereu am spus ca diminetile sunt inselatoare. Si iata ca nici serile nu se lasa mai prejos. Serile iti pot da curaj pentru a trai a doua zi sau pentru a adormi intr-un bol de racoare eterna.
As vrea sa gasesc in curand butonul de stergere, dar mi-e frica de spatii goale. Tipic pentru generatia contemporana, mereu simtim nevoia sa ne umplem vietile cu ceva, in loc sa mai vorbim din cand in cand cu oamenii care mananca placinta cu dovleac si vata de zahar pe bat.

o nelinistita asteptare

Atunci cand stim exact unde am gresit si avem constiinta deplina a defectelor noastre nu e greu sa acceptam finalul. Finalul vine de la sine, ca un apus de ceara galbena intr-o livada de meri, sau ca un sarut stins intr-o despartire. Orice lucru care are un inceput va avea si un sfarsit, se mai spune. Nu si cercurile.
Zeci de imagini ciobite incearca sa se prinda una de cealalta cu disperare, sa refaca tabloul zilelelor aurii, cu miros de ciocolata si cu aburi de fum. Nu reusesc, pentru ca afara e din ce in ce mai frig, iar noi am obosit sa cautam soarele. Ce bine ar fi daca macar o data la multe inceputuri de toamna mi-as da si eu seama ce imi doresc, ce imi doresc cu adevarat, dincolo de conventiile sociale si de mastile pe care le purtam in fiecare zi, frumos colorate si stilizate, asortate cu peretii blocurilor de sticla din sufletele noastre. Se poate...cumva stiu, cumva nu vreau sa cred ca stiu, este ceva imposibil, nu are cum sa nu dea gres, vezi doar ce a patit doamna T, sa analizam de pilda familia R, nu nu, nu, dar ce sa mai vorbim de micuta domnisoara H...

!

Taci putin.
Ca aud o masina rosie care ma va duce...
Taci putin, te rog, te rog, te rog sa incetezi cu respiratia ta sacadata.
Stii cat ma enerveaza graba de a trai mai mult si apoi,
nu are niciun rost sa iti faci mereu planuri de viitor!
Taci putin, ca
vreau sa mai plang o data, o singura data si apoi
pregatim o mica-mare-mijlocie gustare nesanatoasa, neecologica si chiar rusinoasa,
dupa care
o sa iti mai cant ceva, ce vreau eu, eu, nu tu!
Taci putin.
Liniste!

Mi-e greu sa vorbesc cu adevarat despre ceva, fara sa ma tem ca nu voi fi inteleasa. De parca asta ar conta... Dar asa cum in urma cu cativa ani ma intrebam daca nu cumva realitatea este iluzorie, asa ma mai intreb rar, foarte rar, ce ma face pe mine sa raman eu. Fluxul constiintei, sufletul, e veche poanta, stiu, dar nu ma pot abtine. E ca un banc atat de bun incat rad in hohote de fiecare data cand il aud. Mi-e teama ca nu mai sunt eu sau ma bucur ca ceva s-a schimbat? As vrea sa stiu si eu, dar zilele trec prea repede pentru raspunsuri indecise. Viata trece prea repede, repede, repede, repede, repede.

Inca imi mai plac filmele rusesti si cantecele tiganesti? Fireste. Dar inghetata cu briose? Mai mult ca oricand. Pacat ca nu mai stiu ce gust au oamenii.

Umbrelele sunt pentru oameni nebuni.

Ploaia are un straniu efect asupra oamenilor, atunci cand afara ploua intreaga fiinta isi aduce aminte ca in realitate nu este obligata sa pompeze ganduri, gesturi, vibratii ca un musuroi de furnici neobosite, ci se poate intoarce intr-un timp primordial, in care dragostea si caldura, somnul si visul se contopesc, se supara unele pe altele si apoi se impaca cu zambetul pe buze si cu picioarele tremurande, fara sa se rusineze sau sa se intrebe cum le mai sta parul sau daca nu cumva au urme de ruj pe dinti.

Pana nu demult uram ploaia, iar acum nici macar nu mai astept curcubeul.

P.S. "Umbrelele sunt pentru oameni nebuni", vorba unui covrig.

Mereu am iubit inceputurile si intotdeauna am regretat existenta acelei granite in care sentimentul initial dispare sau se transforma. Cum sa privesc cu admiratie ridurile iubirii?

Alegeri.

Imi pare rau ca viitorul imi apare de cele mai multe ori ca o umbra, de mai multe ori ca o umbra decat ca o lumina, dar stiu ca face parte din fiinta mea si astfel va fi mereu. Trebuie doar sa incerc sa gasesc vibratiile pozitive si tusele galbene din ea, si atunci voi obtine o nota de turcoaz prafuit pentru fata din oglinda. Ca si cum as reusi sa evit violetul si sa ma pacalesc pe mine insami cu amintiri din vremurile alb-lila, in care nemultumirile nu ieseau niciodata la iveala prin actiuni, ci intreaga existenta desena cercuri, cerculete in jurul mintii, depasind din cand in cand conturul sufletului.
Dar m-am saturat sa neg imperfectiunea si sa traiesc intr-o lume abstracta. Uneori e mai bine sa simti o zgarietura in ventriculul stang decat sa nu simti nimic.

Tot eu

Nu stiu daca s-a schimbat ceva sau poate s-a schimbat viziunea pe care o am asupra evenimentelor, dar parca in lipsa asta de sens a peisajului cotidian mici detalii colorate incep sa se iveasca. Nu e fericire, ci mai degraba o stare de bine sau de asteptare emotionata a frumosului. Sau a uratului cu suflet. Uratul cu suflet te poate face sa privesti cu ochii spiritului fiecare seara de septembrie si atunci apusurile devin din nou luminate-dulce de ne-soare. Ahhh, vreau sa fiu o lingurita de miere intr-un borcan verzui-transparent cu apa din fantana si cu bucati inegale de lamaie nedecojita! Sa fie clar.

Sper intr-o mirata schimbare.

Daca tot alerg atat macar sa trec pe strazi luminate de felinare violet si pavate cu pietre filosofale, sa ma asez pe bancile strabunicilor si sa prind noptile cu cer innorat, pentru ca intotdeauna formele lor intuiesc intrebarile din mintea mea. Cine inca vrea stele pe cer sa se mai gandeasca.

Vai, cata framantare e intr-o noapte, dar mai ales intr-un miez de zi! “Noaptea e un sfetnic bun”, se mai spune, dar poate nici nu exista un sfetnic, poate ca intuitia e singurul meu ghid si de multe ori prefer sa il ignor cu nonsalanta pentru ca apoi sa imi para rau si sa ma conving singura in acelasi timp ca viata e scurta si ca nu trebuie sa am regrete. La urma urmei, si altii au trecut prin asta. Si cu ce ma incalzesc esecurile altora daca nu am invatat nimic din ele? Uneori ma intreb ce as face daca ar fi sa dau timpul inapoi si sa schimb ceva, stiu ca as schimba multe, iar pe de alta parte cred ca ma bucur si de partile mai proaste ale trecutului, tocmai datorita contrastului cu momentele de fericire.

Nimic nu a mai fost cum m-am asteptat si pielea a ramas straina de senzatii, ca si cum natura umana cu care am fost inzestrata s-ar fi hotarat sa adoarma putin tinandu-se de mana cu inima, putin dar suficient de mult, iar gandul de la sfarsit s-a pierdut intr-un camp de iarba galbena de toamna.

Si inca sper intr-o mirata schimbare.

?

Vi se intampla uneori sa va treziti in toiul zilei si in ciuda luminii puternice sau a zgomotelor de pe strada apropiata, pentru macar o secunda, poate o jumatate de secunda, sa va fie frica? Frica de singuratate, frica de necunoscut, frica de moarte. As putea continua la nesfarsit.
Deciziile importante sunt mereu greu de luat si indiferent cate nopti albe ai la dispozitie pentru realizarea unui tablou complet, de cele mai multe ori tot instinctul are ultimul cuvant si ajungem sa fim spontani atunci cand nu este nevoie sau este chiar contraindicat. Ma uit in jurul meu si ma intreb cum vor arata toate astea peste 100 de ani. Nu, mai bine peste 10 ani. Noi destine vor aparea in peisaj, altele se vor pierde in detalii. Cum e vorba aia: "nu vezi padurea de copaci"?:))
Cu ce culoare se traseaza conturul perfect, acela care incadreaza fara sa invadeze formele, dar totusi sa le scoata in evidenta intr-un mod subtil?

P.S. Imaginea a fost subtilizata de aici.

Semne

Mi-a curs un zambet prin vene si i-am spus sa inceteze imediat. Cand nu fac asta, ma intreb cand o sa imi placa mai mult diminetile decat serile si realizez ca dintotdeauna a fost asa, dar ma trezeam prea tarziu pentru rasarit. Si mereu am impresia ca reusesc sa pasesc, cumva, mai repede sau mai incet decat oamenii care ma iubesc, pasiunile care ma fac fericita si cuvintele care ma definesc. Ce bine ar fi sa ajung la acceleratia optima pentru a ma bucura de prezent.
“Dorinta pe care mi-am pus-o pentru tine este sa fii intotdeauna fericit cu ceea ce ai. Tu mereu iti doresti altceva.”

Unde sunt picaturile de albastru pe pielea ta? Albastra e fericirea si albastre sunt genele tale in lumina iubirii de dupa-amiaza, desi in teorie ar trebui sa fie galbene-portocalii. Asa mi le-am imaginat dintotdeauna si uite ca m-am inselat. Mereu ma insel.
Oricum, iti spun, fii albastrul meu de Berlin!

Pa

Desigur, unica in felul meu, reusesc sa fiu probabil cea mai intarziata participanta a PA-lepsei, dar nu renunt la sansa acordata de Emilia, autoare a PA-ului anterior, scris in conformitate cu binecunoscutul regulament.

Se poate
...sa fie Marele Papusar, Marele Ceasornicar cel care ii scrie viata pe un caiet cu marginile foilor indoite, razgandindu-se in fiecare clipa cu privire la finalul tuturor calatoriilor de tramvai. Tintuit parca in loc si totusi strabatand noi si noi orizonturi cu privirea, domnul D. cocheteaza cu resemnarea. In orasul blocurilor-turn si al zambetelor incruntate, al masinilor dezorientate si al bibliotecilor extenuate, in orasul tuturor si al nimanui, in fiecare zi povesti de viata prind contur sub ochii trecatorilor grabiti, gesturi incurcate si saruturi grabite zboara prin statiile de metrou si cersetorii isi numara venitul zilnic pe bancile parcurilor poluate. Afisele anti-fumat, anti-baut, anti-abuzat, anti-anti-anti convietuiesc cu fumatorii, bautorii, abuzatorii si cu victimele lor. Oamenii de rand se privesc in oglinzi si in sufletele dulapurilor, al chiuvetelor si al periilor de sters covoare si descopera noi intrebari sau scriu romane-viitoare garantii ale succesului universal. Si totusi, inceputurile sunt atat de frumoase...

PA-leapsa merge la cine l-a zarit vreodata in viata pe domnul D.

Marile sperante

A venit o zi in care s-au plimbat prin apa si prin cer, cu biciclete din lemn dulce de cires si cu palarii gaurite de soare. Copacul s-a impletit cu trupurile lor si a umbrit siluetele vietilor trecatoare, peste paginile cartilor, peste praful drumurilor de tara si peste valurile marii in februarie. Sperantele sunt mari acum si cresc cu ingrasamant de iubire si uneori cu lacrimi de neimplinire, dar cel mai important e ca infloresc in fiecare an, in toate anotimpurile, cu precadere vara.
(Ce bine ar fi sa putem vedea mereu viata printr-o fereastra cu draperii de toate culorile, pe care sa le aranjam cu grija in jurul peisajului cotidian astfel incat sa se potriveasca perfect cu tonurile evenimentelor zilnice, al sentimentelor lunare si al gandurilor anuale.)

"Ne bucuram pentru ca bate vantul, aerul repede,
copil, copilule, dragule, existenta...
Din nenimica vietii noastre inflorim un mit,
o careta, un flacon cu esenta.

Respira tu cat vrei sa respiri!
Eu stau numai ca sa te miros."

(Nichita Stanescu, fragment din "Dinti")

Presupun

Sa fie cuvantul “fericire” numele unei iluzii? Caci daca asa este, atunci voi scrie despre iluzia mea. Pentru inceput, trebuie sa spun ca nu stiu nici eu daca Fericirea dureaza o milionime de secunda sau o vesnicie, acea vesnicie pe care totusi nimeni dintre noi nu o poate intelege, dat fiind faptul ca nu o putem cunoaste, si cum vom intelege ceea ce nu cunoastem? Deci, voi reduce totul la presupuneri.
Presupun ca fericirea este un gand alb-galbui care coboara in inima si nu mai pleaca niciodata.( sau “Presupun ca toti oamenii au fost fericiti atunci cand nici macar nu stiau ca sunt.”)
P(1): Eu am fost fericita atunci cand nici macar nu stiam ca sunt. (Adevarat, iar ca marturie imi stau paginile din "Fratii Karamazov", Aleosa cu ultimele lui sperante in dragostea universala, sau cele din "Razboi si Pace" in care Pierre Bezuhov m-a uimit cu spiritul lui mereu increzator in Binele suprem, dar si personajele nefericite ale lui Camus, pentru care constienta lipsei de sens devine mai acuta ca niciodata si cu care ajungem sa ne identificam aproape toti in momentele mai grele ale vietii)
Obs: Aproape toate clipele trecutului ar putea fi Fericirea, dar cred ca atunci cand o simtim nu ne putem da seama, tocmai pentru ca nu s-a inventat aparatul care sa ne faca sa vedem culoarea alb galbuie a inimii atunci cand ea pompeaza iubirea prin tot corpul. Si de fapt, acest sentiment este esenta, iar intensitatea este mai importanta decat durata. "Intermitentele mortii" m-a facut sa ma intreb daca lipsa acesteia ar putea sa ne aduca fericirea. Raspunsul se lasa asteptat.
P(k)->P(k+1)
P(k): Orice om a fost fericit atunci cand nici macar nu stia ca este. (Adevarat conform propriilor marturii ale unor necunoscuti, ilustri necunoscuti dar totusi fericiti)
P(k+1): Toti oamenii au fost fericiti atunci cand nici macar nu stiau ca sunt.
Pentru ca in mod iminent ne indragostim, pentru ca orice am face, tot vom crede, pentru ca ne putem imagina o libertate absoluta chiar si dincolo de moarte si pentru ca nu ne vom contopi niciodata cu singuratatea, datorita acestor motive si inca a 1000...000 care nu imi vin in minte acum, vreau sa demonstrez ca orice om care a fost fericit atunci cand nici macar nu stia ca este a facut fericit macar un singur om din apropierea sau din departarea lui, astfel incat Fericirea a devenit o sanatate molipsitoare, iar cuvantul “boala” a disparut din dictionar, impreuna cu toate sinonimele ei trecute si cele neinventate inca.
Pentru ca ziua in care imposibilitatea de a fi ne-fericit nu a venit inca, demonstratia este incompleta si asteapta a fi completata de primul om care se va intreba nedumerit ce am vrut sa spun eu prin acest ne-cuvant(vorba lui Nichita).
( Acesta a fost o incercare de a raspunde provocarii lansate de Curtea Veche, si de fapt, de intreaga omenirea de la aparitia ei pana in prezent.)

Curiozitati

Am facut astazi piata (da, scriu asta aici ca sa ma conving vreodata in viitor ca nu a fost doar o iluzie, o frantura de vis sau o dorinta ascunsa neimplinita a mamei) si am descoperit ca vechile indemnuri cliseice-“priveste in jurul tau si vei descoperi magia universala!” nu intarzie sa se confirme inca o data. Probabil nu am fost atenta sau nu mi s-a intamplat sa vad pur si simplu pana acum, dar comertul cu pene de paun mi s-a parut una dintre cele mai extravagante activitati comerciale care pot avea loc intr-o piata “urbana”. Una e sa vinzi perle din scoici oceanice sau sa afisezi cu mandrie cea mai exotica specie de cocosi incaltati, dar penele de paun intrec orice masura, zau asa! In primul rand, nu e corect sa prezinti trecatorilor asemenea desfatari cromatice in timp ce la distanta de doi metri stralucesc in lumina orbitoare a soarelui ceasuri impodobite cu strasuri, coronite din catifea sau medalioane norocoase placate cu "aur"...adica, ce se va intampla daca oamenii vor simti dintr-o data nostalgia bunului gust de altadata si se vor gandi sa isi puna o pana de paun la palarie sau sa si-o atarne de ureche in spiritul solidaritatii cu popoarele indice?
In urma unei zile intregi de meditatie am ajuns la concluzia ca cel mai bine este sa sesizez autoritatile deoarece sunt convinsa ca doamna cu pene de paun nu are autorizatie pentru a vinde orasenilor asemenea elemente de decor, plus ca le si agaseaza campurile vizuale obisnuite doar cu kitsch-uri glamouroase. Daca nu, in curand se vor ivi si vanzatorii de case dantelate, zambete crosetate si trasuri emancipate si oamenii vor uita ca traiesc in secolul vitezei si vor avea inselatoarea impresie ca pot merge la pescuit, la cumparat de crinoline sau chiar la plimbari idilice pe malurile lacurilor...si atunci, unde vor mai deversa marile companii industriale tonele de deseuri? In mari si oceane, raspuns corect! Insa pentru orice eventualitate, sa fim prevazatori si intelepti, sa construim cu grija turnurile de fildes din ce in ce mai inalte in care vom trai pana la finalul vietii, sau, cum ar spune Matei Visniec, sa desenam cat mai precis “cercurile” care ne inconjoara si in care ne putem refugia oricand simtim nevoia, chiar si pentru totdeauna, daca suntem prea obositi si poate prea satui de somnifere. Si apoi...
Trebuie sa recunoastem ca atunci cand ne e lumea mai draga se va ivi mereu o camasa inflorata, un vers neobisnuit sau o pana de paun care sa ne aduca aminte ca, pe langa lista interminabila de obligatii cotidiene, trebuie bifata si trimiterea unei scrisori de multumire catre secretarul Vietii care se ocupa cu recensamantul anual si care a fost destul de atent incat sa ne numere printre muritorii in viata de pe planeta Pamant. Deci, multumesc!

He was...

Ea mergea desculta prin iarba si prin praful drumului de tara, mergea pentru a nici-ea-nu-stia-cata-oara spre aceleasi locuri de mult vazute, de mult mirosite si povestite ale copilariei. Un spatiu aproape primordial al fiintei sale, cu miros de cozonac si camasi inflorate, cu zambete calde si urari de bine...un loc in care idilele adolescentine erau doar un zvon-zburator de papadie, poate chiar savuros de mincinos.
Atunci a decis sa isi dea drumul la par si sa il sarute cu foc, sa il sarute “ca si cum la capatul sarutului, la sfarsitul sarutului, dupa sarut n-ar urma decat batranetea proscrisa si moartea”.

Reteta

Tot ce-mi doresc este o briza turcoaz, ca ochii tai sau ca ai lui, poate. O frantura de melodie rupta din Viata, pe care atunci cand o asculti te simti spionat sau chiar predestinat. Ultima teorie in domeniu: chiar noi putem alege daca sa ne urmam destinul deja mazgalit cu resturi de creta pe trotuarul murdar de hazard. Si fiecare cu sansa lui, pentru ca in ciuda contururilor negre, urmele de creta pot fi verzi, mustar sau poate roz-lila, iar daca esti cu adevarat norocos vei avea o viata verde-albastra cu transparente albe si reflexii de culoarea piersicii. Se aude ca nici griurile colorate nu sunt de lepadat, pentru aspirantii intelectuali agasati de apropierea inevitabila a mortii si cautatori de sensuri universale, pentru sinucigasii din dragoste, sau chiar pentru artistii ratati. Dar sa nu ne lasam inselati de aceasta degringolada a culorilor si sa privim cu realism in perspectiva: albul e cel mai curat si mai simplu de obtinut daca ne vedem de treaba si nu riscam nimic, daca urmam regulile si suntem responsabili: “Amestecati cantitati egale din fiecare culoare si veti obtine albul pur”. Oare?

...

“Intr-una-ti spui ca e mai bine, e mai bine doar cu tine”...O femeie intinde rochita cu flori violet pe sarma din gradina, se intoarce in casa si isi aseaza capul pe perna. Simte viata din ea, vede o masina rosie prin perdeaua brodata cu frunze de stejar si isi aduce aminte ca a uitat sa respire. Acum respira din nou si nu mai simte nimic. Isi spune ca iarasi va trebui sa plateasca pentru o spalare de creier si ca banii nu ar trebui aruncati asa, pe fereastra, ca o spalare de creier e mai importanta decat orice, chiar decat factura la lumina, si ca oricum, e mult mai bine sa scrii retete naturiste, sa faci liste de cumparaturi, sa joci x si 0, sa citesti scrisorile de dragoste pe intuneric.

Multumesc

mamei, multumesc tatei si...Emiliei:)) pentru premiul acordat pe ochi frumosi:>. Si pentru ca nu ma simt in stare sa alcatuiesc un clasament subiectiv(d'apoi unul obiectiv), am decis sa premiez scriitorii mei preferati in ordine alfabetica:
->Aproape alb, de la care imprumut mai mereu felinarul pentru zile aproape negre
->Mintea de ceai, minunata, mirobolanta, eclatanta...
->Revelion la Sorbona, care povesteste cu inconfundabil sarm despre lucrurile mari si mici
->Verde Ursuz, pentru ca e atat de sincera si mai degraba verde-albastra
->Vise Octale, profesorul de matematica pe care nu l-am avut si pe care il iubesc pana la 8 si inapoi.
Cele cinci îndatoriri ale premianţilor:
1. Fiecare Scriitor Superior (S.S.) trebuie să dea mai departe premiul la cinci prieteni bloggeri speciali.
2. Fiecare S.S. trebuie să îşi creeze o legatură pe net la blogul (şi autorul-blogger prieten) de la care el a primit premiul.
3. Fiecare S.S. trebuie sa îşi prezinte premiul pe blog şi să adauge un link la acest post, care explică ce este cu premiul.
4. Fiecare S.S. care a castigat premiul este rugat să viziteze acest post şi să îşi adauge numele la Mr.Linky List, astfel încât să existe o evidenţă a fiecărui ins premiat.
5. Fiecare S.S. trebuie să posteze aceste reguli pe blogul lui.

Putini stiu

Poate ar fi mai bine sa purtam in fiecare zi o umbrela invizibila pe care sa o afisam mandri de ciudatenia bratelor noastre suspendate deasupra capetelor. Umbrelele, de toate formele si marimile, texturile si imprimeurile inventate si neinventate vreodata, sunt cunoscute publicului larg drept eficace instrumente aparatoare de ploaie. Cu toate acestea, putini stiu de cea mai importanta calitate a lor care le-a propulsat in bratele notorietatii: INVIZIBILITATEA! Daca iti doresti cu adevarat, umbrela ta poate deveni invizibila cu o clipire de ochi, si doar atunci ea capata un potential nebanuit: te apara de stropii mari de vorbe grele, de rafalele aspre ale indiferentei sau de imaginea innorata a grimaselor matinale. O credeti sau nu, umbrelele invizibile pot opri chiar grindina ironiei si lapovita ipocriziei! De aceea obisnuiam sa nu las niciodata acasa vechea umbrela albastra(sa nu va imaginati ca in lumea umbrelelor invizibile culorile nu conteaza), dar odata cu sosirea anotimpului cald am uitat chiar si de existenta ei, ca sa nu mai vorbesc de puterile magice, iar acum, cand stirile meteorologice prevestesc doar mase nervoase de aer, ma pot baza pe o noua si mult mai rezistenta garda de corp, de data asta rosie ca focul, sa-mi surada norocul.:)