o nelinistita asteptare

Atunci cand stim exact unde am gresit si avem constiinta deplina a defectelor noastre nu e greu sa acceptam finalul. Finalul vine de la sine, ca un apus de ceara galbena intr-o livada de meri, sau ca un sarut stins intr-o despartire. Orice lucru care are un inceput va avea si un sfarsit, se mai spune. Nu si cercurile.
Zeci de imagini ciobite incearca sa se prinda una de cealalta cu disperare, sa refaca tabloul zilelelor aurii, cu miros de ciocolata si cu aburi de fum. Nu reusesc, pentru ca afara e din ce in ce mai frig, iar noi am obosit sa cautam soarele. Ce bine ar fi daca macar o data la multe inceputuri de toamna mi-as da si eu seama ce imi doresc, ce imi doresc cu adevarat, dincolo de conventiile sociale si de mastile pe care le purtam in fiecare zi, frumos colorate si stilizate, asortate cu peretii blocurilor de sticla din sufletele noastre. Se poate...cumva stiu, cumva nu vreau sa cred ca stiu, este ceva imposibil, nu are cum sa nu dea gres, vezi doar ce a patit doamna T, sa analizam de pilda familia R, nu nu, nu, dar ce sa mai vorbim de micuta domnisoara H...