Presupun

Sa fie cuvantul “fericire” numele unei iluzii? Caci daca asa este, atunci voi scrie despre iluzia mea. Pentru inceput, trebuie sa spun ca nu stiu nici eu daca Fericirea dureaza o milionime de secunda sau o vesnicie, acea vesnicie pe care totusi nimeni dintre noi nu o poate intelege, dat fiind faptul ca nu o putem cunoaste, si cum vom intelege ceea ce nu cunoastem? Deci, voi reduce totul la presupuneri.
Presupun ca fericirea este un gand alb-galbui care coboara in inima si nu mai pleaca niciodata.( sau “Presupun ca toti oamenii au fost fericiti atunci cand nici macar nu stiau ca sunt.”)
P(1): Eu am fost fericita atunci cand nici macar nu stiam ca sunt. (Adevarat, iar ca marturie imi stau paginile din "Fratii Karamazov", Aleosa cu ultimele lui sperante in dragostea universala, sau cele din "Razboi si Pace" in care Pierre Bezuhov m-a uimit cu spiritul lui mereu increzator in Binele suprem, dar si personajele nefericite ale lui Camus, pentru care constienta lipsei de sens devine mai acuta ca niciodata si cu care ajungem sa ne identificam aproape toti in momentele mai grele ale vietii)
Obs: Aproape toate clipele trecutului ar putea fi Fericirea, dar cred ca atunci cand o simtim nu ne putem da seama, tocmai pentru ca nu s-a inventat aparatul care sa ne faca sa vedem culoarea alb galbuie a inimii atunci cand ea pompeaza iubirea prin tot corpul. Si de fapt, acest sentiment este esenta, iar intensitatea este mai importanta decat durata. "Intermitentele mortii" m-a facut sa ma intreb daca lipsa acesteia ar putea sa ne aduca fericirea. Raspunsul se lasa asteptat.
P(k)->P(k+1)
P(k): Orice om a fost fericit atunci cand nici macar nu stia ca este. (Adevarat conform propriilor marturii ale unor necunoscuti, ilustri necunoscuti dar totusi fericiti)
P(k+1): Toti oamenii au fost fericiti atunci cand nici macar nu stiau ca sunt.
Pentru ca in mod iminent ne indragostim, pentru ca orice am face, tot vom crede, pentru ca ne putem imagina o libertate absoluta chiar si dincolo de moarte si pentru ca nu ne vom contopi niciodata cu singuratatea, datorita acestor motive si inca a 1000...000 care nu imi vin in minte acum, vreau sa demonstrez ca orice om care a fost fericit atunci cand nici macar nu stia ca este a facut fericit macar un singur om din apropierea sau din departarea lui, astfel incat Fericirea a devenit o sanatate molipsitoare, iar cuvantul “boala” a disparut din dictionar, impreuna cu toate sinonimele ei trecute si cele neinventate inca.
Pentru ca ziua in care imposibilitatea de a fi ne-fericit nu a venit inca, demonstratia este incompleta si asteapta a fi completata de primul om care se va intreba nedumerit ce am vrut sa spun eu prin acest ne-cuvant(vorba lui Nichita).
( Acesta a fost o incercare de a raspunde provocarii lansate de Curtea Veche, si de fapt, de intreaga omenirea de la aparitia ei pana in prezent.)