!

Taci putin.
Ca aud o masina rosie care ma va duce...
Taci putin, te rog, te rog, te rog sa incetezi cu respiratia ta sacadata.
Stii cat ma enerveaza graba de a trai mai mult si apoi,
nu are niciun rost sa iti faci mereu planuri de viitor!
Taci putin, ca
vreau sa mai plang o data, o singura data si apoi
pregatim o mica-mare-mijlocie gustare nesanatoasa, neecologica si chiar rusinoasa,
dupa care
o sa iti mai cant ceva, ce vreau eu, eu, nu tu!
Taci putin.
Liniste!

Mi-e greu sa vorbesc cu adevarat despre ceva, fara sa ma tem ca nu voi fi inteleasa. De parca asta ar conta... Dar asa cum in urma cu cativa ani ma intrebam daca nu cumva realitatea este iluzorie, asa ma mai intreb rar, foarte rar, ce ma face pe mine sa raman eu. Fluxul constiintei, sufletul, e veche poanta, stiu, dar nu ma pot abtine. E ca un banc atat de bun incat rad in hohote de fiecare data cand il aud. Mi-e teama ca nu mai sunt eu sau ma bucur ca ceva s-a schimbat? As vrea sa stiu si eu, dar zilele trec prea repede pentru raspunsuri indecise. Viata trece prea repede, repede, repede, repede, repede.

Inca imi mai plac filmele rusesti si cantecele tiganesti? Fireste. Dar inghetata cu briose? Mai mult ca oricand. Pacat ca nu mai stiu ce gust au oamenii.

Umbrelele sunt pentru oameni nebuni.

Ploaia are un straniu efect asupra oamenilor, atunci cand afara ploua intreaga fiinta isi aduce aminte ca in realitate nu este obligata sa pompeze ganduri, gesturi, vibratii ca un musuroi de furnici neobosite, ci se poate intoarce intr-un timp primordial, in care dragostea si caldura, somnul si visul se contopesc, se supara unele pe altele si apoi se impaca cu zambetul pe buze si cu picioarele tremurande, fara sa se rusineze sau sa se intrebe cum le mai sta parul sau daca nu cumva au urme de ruj pe dinti.

Pana nu demult uram ploaia, iar acum nici macar nu mai astept curcubeul.

P.S. "Umbrelele sunt pentru oameni nebuni", vorba unui covrig.

Mereu am iubit inceputurile si intotdeauna am regretat existenta acelei granite in care sentimentul initial dispare sau se transforma. Cum sa privesc cu admiratie ridurile iubirii?

Alegeri.

Imi pare rau ca viitorul imi apare de cele mai multe ori ca o umbra, de mai multe ori ca o umbra decat ca o lumina, dar stiu ca face parte din fiinta mea si astfel va fi mereu. Trebuie doar sa incerc sa gasesc vibratiile pozitive si tusele galbene din ea, si atunci voi obtine o nota de turcoaz prafuit pentru fata din oglinda. Ca si cum as reusi sa evit violetul si sa ma pacalesc pe mine insami cu amintiri din vremurile alb-lila, in care nemultumirile nu ieseau niciodata la iveala prin actiuni, ci intreaga existenta desena cercuri, cerculete in jurul mintii, depasind din cand in cand conturul sufletului.
Dar m-am saturat sa neg imperfectiunea si sa traiesc intr-o lume abstracta. Uneori e mai bine sa simti o zgarietura in ventriculul stang decat sa nu simti nimic.

Tot eu

Nu stiu daca s-a schimbat ceva sau poate s-a schimbat viziunea pe care o am asupra evenimentelor, dar parca in lipsa asta de sens a peisajului cotidian mici detalii colorate incep sa se iveasca. Nu e fericire, ci mai degraba o stare de bine sau de asteptare emotionata a frumosului. Sau a uratului cu suflet. Uratul cu suflet te poate face sa privesti cu ochii spiritului fiecare seara de septembrie si atunci apusurile devin din nou luminate-dulce de ne-soare. Ahhh, vreau sa fiu o lingurita de miere intr-un borcan verzui-transparent cu apa din fantana si cu bucati inegale de lamaie nedecojita! Sa fie clar.

Sper intr-o mirata schimbare.

Daca tot alerg atat macar sa trec pe strazi luminate de felinare violet si pavate cu pietre filosofale, sa ma asez pe bancile strabunicilor si sa prind noptile cu cer innorat, pentru ca intotdeauna formele lor intuiesc intrebarile din mintea mea. Cine inca vrea stele pe cer sa se mai gandeasca.

Vai, cata framantare e intr-o noapte, dar mai ales intr-un miez de zi! “Noaptea e un sfetnic bun”, se mai spune, dar poate nici nu exista un sfetnic, poate ca intuitia e singurul meu ghid si de multe ori prefer sa il ignor cu nonsalanta pentru ca apoi sa imi para rau si sa ma conving singura in acelasi timp ca viata e scurta si ca nu trebuie sa am regrete. La urma urmei, si altii au trecut prin asta. Si cu ce ma incalzesc esecurile altora daca nu am invatat nimic din ele? Uneori ma intreb ce as face daca ar fi sa dau timpul inapoi si sa schimb ceva, stiu ca as schimba multe, iar pe de alta parte cred ca ma bucur si de partile mai proaste ale trecutului, tocmai datorita contrastului cu momentele de fericire.

Nimic nu a mai fost cum m-am asteptat si pielea a ramas straina de senzatii, ca si cum natura umana cu care am fost inzestrata s-ar fi hotarat sa adoarma putin tinandu-se de mana cu inima, putin dar suficient de mult, iar gandul de la sfarsit s-a pierdut intr-un camp de iarba galbena de toamna.

Si inca sper intr-o mirata schimbare.