Domnul Rombul

Avea o pelerina galbena pe care o purta numai in zile toride. Credea ca e un mod foarte eficient de a-i face in ciuda soarelui si de a atrage atentia trecatorilor care brusc se desprindeau de amalgamul de griji cotidiene si se intrebau daca nu cumva a inceput o ploaie invizibila. Ploaia cu ganduri, cu margarete si cu zambete colorate, acea ploaie calda si usoara de primavara care ne indreapta pasii spre usi scorojite de lemn albastru.
Niciodata nu s-a visat judecator si totusi regulile lui erau mai adevarate decat ale lor. Iar cartea uitata pe pervaz si stiloul bunicului erau mai adevarate decat toate. Mereu a crezut ca lumea poate fi asa cum o vedea el, cum o vezi tu, cum o vad eu, sau poate cum o vedem noi doi la un loc. Pazita de cainele Paine si de motanul Metan, colorata cu suc de rosii si invelita cu paturi de ciocolata. Ciocolata alba, amaruie, dar mai ales ciocolata cu lapte, pentru ca ciocolata cu lapte este sincera, nu se lauda si nu se crede mai speciala, mai frumoasa sau mai aromata, ea este cea mai speciala prin esenta ei si nu are nevoie de accesorii. Domnul Rombul se plimba in fiecare dimineata cu bicicleta pana la brutarie si inapoi, ticluind planuri de constructie a caselor de martipan, care, era convins, vor impanzi orasul odata ce schitele vor fi terminate. Atunci oamenii vor fi liberi sa viseze la noi metode de reciclare a destinelor ratate, de irigatie a gandurilor si de reorganizare a sistemelor de visat cu ochii deschisi.
(Pentru L.)