Antologie de ticuri indispensabile

Era odata o muzica in priviri si o usurinta in vorbe. O ninsoare surda si alba sub care ne ascundeam si povesteam despre creioane colorate si cantece desantate si rame patinate si ciuperci patate. Atunci credeam in carti scrise inainte de Timp si in scriitori predestinati, meniti doar sa straluceasca in lumina darului nemeritat al sortii. Ca si cum ar fi de-ajuns sa privim in ochi soarele si el va intelege pe care cai sa radieze mai puternic astfel incat fiecare sa isi gaseasca drumul croit pe masura pantofilor nostri. Drumul cu cele mai putine gropi si cu cele mai multe flori pe margine, de fapt, chiar cu ciresi infloriti de jur imprejur, plantati si udati special pentru noi. Si tot atunci puteam sa inteleg ca povestile nu au nevoie de semne de exclamatie, ci doar de soapte sincere si de iubiri tinere, cand gandurile pluteau pe deasupra capetelor noastre si se lasau prinse ca papadiile zburatoare in miez de primavara.
Dar niciodata nu reuseam sa accept ca uneori, umbrelele nu sunt destul de colorate incat sa acopere si ultima farama de cer innorat, iar oamenii nu pot ramane legati pentru totdeauna de promisiunile tacite ale copilariei. Loialitatea nu se invata, ea doar se naste si moare lasandu-te asa cum te-a gasit, mai bogat sau mai sarac, mai galben sau mai gri.
Eu cred ca pisicile sunt cele mai sincere animale, in definitiv, sunt printre singurii prieteni care-ti spun in fata ca s-au plictisit de tine. Nu inventeaza scuze penibile si intamplari incredibile.
Era odata o pisica portocalie care venea in fiecare seara la fereastra mea.