quelquefois

Poveste de dragoste

2012-01-04T23:57:00.002+02:00

Acum as putea sa salut un copil care se naste, sa ma stramb la un peste sau sa fac o pirueta pentru tine. In lumea mea de ganduri neastamparate exista un gand mai cuminte care e prieten cu cel mai obraznic, pentru ca au ce invata unul de la celalat si se plictisesc repede. Daca acel copil, peste sau chiar tu ati avea ochelarii potriviti ca sa ma cititi, poate v-ati indragosti de mine si ati incepe sa ma urati exact in clipa urmatoare, dar adevaratul motiv pentru care acest consum de energie trebuie sa aiba loc este ca ne-am cunoaste.
Adica ne-am cunoaste din nou, ne-am uita si apoi am putea sa ne prefacem ca nu am existat niciodata si sa ne ardem buletinele, casele si sufletele intr-un semineu desprins din filme romantice. Si peste cativa ani, copilul pe care nu l-am salutat niciodata va primi pestele la care nu m-am strambat niciodata si ii va citi in fata acelui semineu povestea noastra. Se vor iubi vesnic si se vor imbata in fiecare seara cu rom antic.

Psedobilantsiropos

2011-12-31T19:41:00.005+02:00

Vai, ce an bun, ah, ce an rau, hai sa promitem ca vom fi mai buni, mai sinceri, mai creativi, iubitori, iubiti, ca vom avea o minte sclipitoare si o piele stralucitoare si tot ce isi doreste toata lumea asta moderna si mondena la un loc.
Eu nu promit nimic, absolut nimic, si stiu ca nu trebuie sa ne schimbam, ci sa redevenim noi, varianta care ni se potriveste cel mai bine, iar asta, intr-un fel sau altul, se va transforma intr-o lista reala de evenimente pozitive pentru noi si cei care ne inconjoara.
Si daca ar fi sa-mi doresc totusi ceva pentru noul an, vreau neaparat sa ma imprietenesc cu prezentul, dar asa, sa ne cunoastem foarte bine, nu sa fim doar amici, deci daca stiti ce preferinte culinare are sau ce muzica asculta, sa-mi lasati un mesaj, ca vreau sa-l impresionez.

http://youtu.be/UFdfzNMV52Q

2011-12-25T21:52:00.002+02:00

Ce frumos e atunci cand gasim in noi forta sa ne desprindem o clipa de obsesii si sa lenevim, sa ne lasam plimbati in lumi straine si sa invatam un nou limbaj, prin care vom exprima aceleasi sentimente si dorinte, si ne vom intoarce la vechile obsesii cu un make-up nou. Make-up de suflet, cred.
Si atunci obsesiile ne vor rade in fata si vor exclama rautacioase: "Nu ma pacalesti asa usor!", iar noi vom aproba cu sufletul impacat si le vom iubi si mai mult. Si p-p-poate se vor lasa iubite.

2011-12-17T15:29:00.002+02:00

Literele sunt niste ate, frazele poate bandaje, un scriitor drag mie spunea ca scrisul este cel mai bun panaceu. Ca scriitorul insusi realizeaza acest lucru si profita cu aviditate de imagini artistice si figuri de stil pentru a-si recrea si distruge mic-marele univers. O sa fiu o celula implicata in transformarea propriului meu organism, o sa fiu toate celulele din univers si o sa imi barfesc vecinele de tesut cu nesimtire si nonsalanta. Si apoi o sa imi privesc opera cu nemultumire, dar nu cu regretul ca nu am incercat. Sau poate pentru prima data in viata, o sa-mi spun: "perfect", cu constiinta faptului ca "e perfect ce-mi place mie".
Si apoi o sa zbor in adancurile trecutului, o sa ma scufund in cerurile viitorului, cu echipamente speciale de zbor rudimentar si inot pentru animale fantastice, cu solzi si cu ochi albastri curiosi. Sa nu fie caprui ca cica n-ar fi sinceri.

2011-12-13T23:14:00.001+02:00

Papusi de carpe suntem cu totii si ne place sa fim jucati pe scena vietii. Abia astept sa vad ce rol imi rezerva viitorul.

Vointa

2011-11-20T22:47:00.003+02:00

Iti doresti ceva?
Tot aia?
Doamne, cata incapatanare!
Cand ai putea sa vrei viata fericita(nu vesnica), masina de culoarea oului de rata, plimbare prin ciocolata belgiana(nu baie!), flori de primavara iarna, carti citite si chiar scrise, echilibru pe gheata, incredere in Bine, incredere in tine, determinare, tarta cu afine si cafea, intelepciune.
Sunt dependenta de. E ca atunci cand e prea cald si eu stiu ca frigul doare si mi-e greu sa ajung la o temperatura optima de frica sa nu inghet. Oare e bine sa infrunti frigul?
Cred ca e un privilegiu sa iti simti pamantul sub picioare, mai mare decat sa poti zbura sau inota, oricat de albastru ar fi cerul, oricat de verde ar fi marea. Sa simti golul din stomac sau durerea. Bate-ma la cap, viata!

I believe in yesterday.

2011-08-29T20:20:00.003+03:00

Mia coace prajituri in somn, se uita la poze vechi si se indragosteste de ieri, in fiecare zi tot mai mult. Mia sfideaza oglinda, se cearta cu mirosul de ciocolata pana la ora 7 seara, apoi isi da seama ca totusi nu poate trai fara ea si ii compune un cantec de moarte. Despre viata nu stie multe, mai bine inventeaza pseudofilosofie si spera la un trecut mai bun, citeste in ultima vreme doar titluri de carti si tricouri si bilete de tren, mai ales bilete pentru alergat de intrebari incapatanate. Fugitul asta de propria suflare o epuizeaza, dar garile sunt ca niste experti in stiinte comportamentale, psihologi cu best selleruri sau profesori de universitate-buni oratori care mereu se prezinta cu solutiile in buzunare, retete de fericire numai bune de incercat.
Asculta, Mia, mai da-o-n colo de treaba, nu-ti mai arunca esarfele pe geam, ca ele nu au aripi sa zboare, daca vrei sa inveti sa taci trebuie sa mergi la scoala de modestie si apoi vei deveni o vorbareata iscusita, cum nici n-ai visat.
Imi pare rau de soarele asta de vara, ca nu l-am vazut cum se naste, caci daca nu il stii de mic sa-l impresionezi cu povesti de om batran, nu te respecta, domnule, si trebuie apoi sa-l mituiesti cu inghetata de vanilie si pepene galben, fir'ar ele sa fie de siropeli si dulcegarii.

2011-08-04T17:52:00.003+03:00

Cum ne-am pierdut de noi nu stiu. Dar nici nu gasesc drumul pe care am mers la inceput, oricat l-as cauta. Sunt lenesa si poate am nevoie de alti cautatori care sa munceasca in locul meu. Recunosc, imi place mai degraba sa fiu gasita.
Nu mai aflu cerul de anul trecut si ma simt straina de el, spionata de soare, soarele stie multe.
Daca ar fi sa ma invat ceva, nu m-as invata nimic, ca stiu ca tot degeaba, niciodata nu m-am ascultat.
P.S. Si Tom Waits asta, ce strengar...

2011-07-24T01:39:00.002+03:00

E ciudat cum uneori vreau sa am o memorie de elefant, iar alteori, mai des in ultima perioada, tot cer noptii o memorie-sac vechi si rupt din loc in loc, nepeticit si foarte-permeabil. Asociez uitarea cu scufundarile in adanc, mai mult decat cu somnul. Desi abia ma mentin la suprafata apei si prefer sarea ca pluta naturala.

Urmari, urme, ur

2011-07-24T01:25:00.004+03:00

Nu stiu ce cred unii despre oglinzi dar cele virtuale din punctul meu de vedere sunt cele mai periculoase. Oglinzile-metafora, alea gen "privirea"
, "trecutul si viitorul", "oamenii din viata ta" si tot asa. Astfel de oglinzi nu pot fi sparte asa usor cu o vizita la chirurgul estetician, cu 3 luni de alergat dimineata si mancat sanatos sau alte retete similare si cred ca nu le-as mai putea privi vreodata cu suficienta seriozitate, consideratie mai precis. Nu stiu unde citeam ca "omul este creatorul propriei sale nefericiri", dar stiu ca este unul dintre putinele adevaruri pe care, poate, le detine omenirea. Ceea ce ma intriga este rabdarea, cumpatarea unor fiinte care nu alearga dupa vieti de hartie, ci stau cu ochii larg deschisi spre cer si asteapta nu "cea mai frumoasa zi din viata", ci o zi normala din eternitate.

2011-07-14T13:08:00.002+03:00

Sa asculti "Indian Summer" a lui Jim.

Bine "am" revenit

2011-07-10T14:09:00.002+03:00

Acum trebuie doar sa invat dragoste, rodii si culori ciudate, sa le primesc ca un sarut pe gat intr-o seara de vara, timid-prefacuta, cu dor de nou si de intens. O sa te bucur pe tine si apoi voi gati dupa retete vechi sau prea noi, cu leustean din gradina bunicii si cu ghimbir din alte tari. Sa nu ne limitam, si-asa ne limiteaza viata, cica. Si ce frumos e cand te cert si apoi te pup, si apoi plang de ciuda sau rad in hohote si ma dezbrac de ganduri incruntate, tu ai rabdare sau te enervezi, dar mie imi place pentru ca iti pot desena minele fetei in imaginatia mea. Poate imi fac rost de creioane si le desenez si pe hartie. Nu promit.:)

2011-05-04T23:47:00.002+03:00

Nu imi mai simt conturul, nu stiu daca imi doresc unul sau nu, ce ar fi daca m-as amesteca cu toata lumea? Ar fi ca inainte. Inconsistent, diluat, uneori prea piperat, vreau sa aflu unde este manualul de instructiuni al inimilor, sa nu mai pipai necunoscutul care ma inconjoara.
Prostii!
Mi-e dor de straini, de surpriza din conversatiile noastre, inutile si trecatoare, de care nu iti amintesti decat in seara dupa ce le-ai avut sau cel mult prima oara cand reintalnesti persoana respectiva. Fantoma ce sunt, imi spun adesea, problema cu fantomele e totusi ireversibilitatea situatiei lor. De asta ma consolez eu cu imprevizibilul viitorului. Ca asa e viitorul, schimbator ca oamenii, ca oamenii, da, si ai momente cand iti vine sa ii dai mana si sa-i spui "Da, domnule, esti un viitor de treaba, un viitor pe care te poti baza.", asa cum alta data iti vine sa-l injuri de mama focului si sa infingi ace in corpul lui de timp.
Degeaba cred ca stiu unde sunt si ce imi doresc, habar n-am.Poate asta face bine la senzatia de tinerete, desi ma enerveaza la culme. Tinerii pot afla multe daca nu ii impiedica orgoliul, adultii sunt cam plictisiti sa mai caute, iar batranii mai uita, dar merg pe clisee, ca asa le-a demonstrat experiente cica. De fapt batranii au potentialul de a aprecia exceptiile de la regula tocmai din cauza asta, insa dispun de mai putina energie pentru a-si afisa entuziasmul.
Noua, celor proaspeti si fara meschinarii in fisa trecutului, ni se par normale tocmai exceptiile pozitive, de fapt am ajuns la concluzia ca noi avem o foarte buna intuitie, caci binele, a fi trebuie sa reprezinte firescul. Albul exista, negrul e doar lipsa albului, nu?
Dar cum e cu intuitia deja incep sa uit si eu.

2011-04-18T21:16:00.002+03:00

Liniste.

2011-04-13T20:02:00.002+03:00

Inca e bine? unde-mi sunt si unde-mi esti? Ma gasesc, sunt nou-nouta si seara asta e divina. Ma simt ca si cum azi ma nasc dintr-un oras, Bucurestiul pare spalat de vorbele grele care il apasau, eu parca sunt mai curata, il iau de mana si ne plimbam pe cer amandoi. Maaaama, si par picata din crengile copacilor infloriti, sunt plina de petale de flori si am cateva si in ghiozdan, ce sa mai, nu stiu in ce parte sa alerg mai intai de nerabdare si totusi ceva ma nelinisteste. Un batic imbulinat zace pe fotoliu, mirosul de vara imi da un ghiont in nara stanga si-mi vine sa stranut un pic. Un poc, pardon. Vreau sa ma eliberez, sa fiu asa cum am invatat, cum am descoperit ca sunt menita sa fiu. Cine nu crede in mine sa ma pupe in crestetul capului, da, asa sa faca.
Nu sunt o carte deschisa si nici nu vreau sa fiu! Eu sunt un cufar fara lacat, poti sa imi analizezi obiectele vechi si sa adaugi altele noi, dar nu vei sti ce semnificatie au decat daca iti povestesc. Cine le-a pus acolo si de ce, sau cand se va intoarce dupa ele, poate sunt a ta sau a nimanui. Sunt a naturii si in ea ma voi intoarce, natura e impartiala, e cea mai aproape de sufletul meu si nici macar nu stiam asta.
Imi place ca pe natura nu te poti supara, ea e ca o masa de plastilina modelata de nu-stiu-ce, de nu-stiu-cine, de tine, de mine, de hai-in-pas-vioi la iarba verdeeee!

2011-03-13T00:51:00.002+02:00

Ce mult iubesc linistea, singuratatea nu ma sperie sau poate ca da, cui ii pasa si totusi ba da. Ba nu! Ba nu stiu. Stiinta e o arta si ea, sunt sigura, ma joc cu informatia, imi place sa o gust, sa o refuz, sa imi mai pun putina...informatie din cand in cand. Sunt pofticioasa din fire si ma plictisesc repede, dar nu de timpul nostru. Secundele noastre sunt asezate cu grija in orele universale, urca usor si se rotesc cu pasiune in ceasul vietii, noi pasim cu ignoranta, dar recunoastem drumul si ajungem exact acolo unde habar nu aveam. Cine a inventat hartile putea sa vada in viitor ca in propriul buzunar, problema e ca oamenii nu prea se uita in buzunar, ci doar il pipaie grabiti si apoi se mira ca nu isi gasesc fericirea. In viitor trebuie sa privim cu atentie sau macar cu ingaduinta, ar spune cainele care ne-a urmarit putin intr-o seara de primavara timpurie.

2011-03-06T00:00:00.002+02:00

Alba e viata? Nu imi dau seama ce e, dar nu e o culoare. Totusi, ce bine ar fi sa invetez in fiecare zi un sens si atunci fericirea nu ar mai fi descrisa in ipoteze, deci demonstratiile nu si-ar mai avea locul in existenta oamenilor. Ne fac sa credem ca totul are o logica, dar ce e logica doar intuim, eu nu vreau sa mi se explice nimic, nici pe intuitie nu ma mai pot baza, caci ma inseala ca o nerusinata cand am mai mare incredere in ea. Da, nu ma mai cunosc si vreau o carte despre mintea asta incurcata dinauntrul fiintei mele, nu se mai editeaza imi spui anticarii si eu nu vreau sa-i cred. Ar fi minunat sa pot avea incredere in mine, dar imi sunt atat de nesincera sau pur si simplu schimbatoare, incat urmatoarea secunda imi este mai straina decat moartea.
Flori si parfum raspandesc zilele bune, le vreau mai mult decat pe tine, am sa fac o cerere la trecutul apropiat si am sa-i spun "Bis!Bis!Bis!Bis!".

Planuri de primavara-vara(poate ma cheama Nina)

2011-02-23T00:00:00.005+02:00

Ce bine bine bine ca simt cum cade fulgul pe nas si aud o muzica in surdina, surzii o aud si ei si toata lumea bate usor din picior, Pamantul se cutremura si el, cred ca are emotii pentru viitor. Ah, iiiubesc si te urasc pe tine, campie albastra-visez uneori noaptea, apoi imi aduc aminte ca visele nu sunt povestite in ziare si carti cu coperti cartonate, din cauza asta nu trebuie uitate niciodata.
As vrea sa pilotez un avion de lemn, sa zbor cu el pana in varful unui visin si sa culeg toate fructele, pana la ultima, sa dezbrac copacul si sa ii vopsesc crengile cu lumina de primavara, sa zambeasca in fiecare dimineata si seara doar pentru mine.
Sa si rada la pranz, inainte de masa, sa rad si eu, doar cand ma gadila cu crengile lui si sa ma zgarii putin la glezna o data pe saptamana.

(Psiho)declaratie de dragoste

2011-02-04T11:52:00.004+02:00

Cand ti-am facut prima oara
o anamneza de tip mixt si
ti-am aflat resorturile inconstiente,
Am inteles
ca nu factorii comportamentali ma fac sa ma afiliez la sufletul tau, ci locusul tau
de control intern,
Lovermaaan!

(

2011-01-14T22:40:00.003+02:00

Unii nu au destula rabdare, atunci cand totul e atat de facil...de ce sa aleaga o provocare?
Intr-un fel le dau dreptate, si rabdarea asta aduce multe frustrari si s-ar putea sa conduca la scaderea randamentului la aruncatul cu pietre in lacuri. Atunci cercurile de pe lacuri vor fi din ce in ce mai putine si pestii vor ramane fara sursa de divertisment. Si ei vor spune: oamenii au devenit niste comunisti si ne ofera DOAR doua ore de telehidrovizionare pe zi. Of!
Vreau o minte structurata cu multe sertare in care panglicile si biletele vechi de tren sa stea cuminti la locul lor pana cand timpul le va ascunde in buzunarul lui, vreau sa am o coarda si sa sar de dimineata pana seara intr-un picior, dupa care sa ma asez "pe o banca in mijlocul marii" si sa imi spun ca asta a fost o zi buna, domnule.
Da, o sa devin ludica si usuratica si o sa imi vopsesc parul mov-lila si apoi ma voi plimba prin parcuri si voi imbratisa copacii ca sa atrag atentia trecatorilor plictisiti.

)

2010-12-13T23:33:00.001+02:00

Vesnic nemultumita, nu vad de ce as fi altfel, adica stiu, dar mai uit, ca si cum as avea memoria obosita de atatea vorbe mari si respiratii cu aspiratii. Cu cat tabloul de afara e mai fraged, mai fraged decat painea aia de o faceau strabunicile noastre, cu atat sufletul e mai tare- o scoarta de copac care de la atatea zgarieturi nu-si mai aude propriile ganduri. Hai sa nu fim pesimisti, ca optimismul e un factor imunogen si rasul iti lungeste viata. Ha-ha!
Imi place ca de la o vreme toti pun etichete: vanzatorii pe lumanari parfumate si oamenii pe...oameni. E bine ca mastile sunt groase si tin de cald, nu de fericire, asta se traieste doar cu ochelari de soare pe nas sau macar cu o pereche de ochelari cu rama patrata si cu lentilele groase, cum aveau filologii de pe vremea lui Noica.

Ce sa mai vorbim, nu stiu-zau-dar am un chef de ciripit si de taiat frunza la caini, ca oricum astia de prin Bucuresti sunt grasi si frumosi si-desigur- vegetarieni. De aia se deschid atatea magazine bio si au scazut vanzarile la carnea de porc fata de anul trecut. Nu mai e nici Craciunul ce-a fost odata.

Va spun ca

2010-12-01T23:34:00.003+02:00

Noptierele vor deveni cea mai pasionanta obsesie a mea. Nu am o noptiera. Fotoliul crem, geamantanul metalizat, radioul vechi de 2 ani si teancul de carti de langa pat au fost pe rand- si cu mandrie- pe post de noptiera. Cum sa apreciezi o noapte fara noptiera?
In alta ordine de idei, trec prin stari emotionale aflate la poluri opuse, ma entuziasmez de oameni noi, ma supar pe materii vechi, ma bucur de cladirile frumoase in care inca nu am intrat si ma gandesc cu entuziasm la autorii necititi pe care ii cunosc doar din picanteriile exacerbate ale vietii lor. Imi pare rau ca nu am trait inca o experienta marcanta a vietii mele sau ca nu pot sa ma implic cu suficient interes in problemele societatii. Unde s-a ascuns spiritul meu de voluntar? In ceata egoismului, s-ar putea spune.
De altfel, cred ca nu mai am nici macar probleme existentiale. Poate trec ca gasca prin apa si nu imi dau seama. Pentru orice eventualitate, am sa stau foarte serios de vorba cu o gasca.

(o cliseica) Poveste de toamna

2010-10-29T21:36:00.008+03:00

Mai mereu el mirosea a tutun, iar ea a medicamente. Desi erau tineri, viciile li se citeau in cutele pielii si gandurile lor erau rosii-violete cu pete albastre. Intr-o dimineata si-au dat mainile si s-au hotarat sa mearga in Cismigiu, pentru prima data la ea si ultima oara la el. Parcul asta avea o istorie prea mult mediatizata, dar irezistibil de aromata. Ironia plutea in aer si era un scut de aparare binecunoscut impotriva unei pasiuni iminente. Pana la urma, "timiditatea" invinge. Isi pierd cuvintele si insiruirea logica a ideilor si se hotarasc sa joace x si 0. Un x pentru fiecare sarut, un 0 pentru fiecare strangere de mana.

(Pam-pam!)

2010-10-13T22:54:00.002+03:00

Oamenii seriosi nu sunt cei car par astfel, iar astazi am auzit o melodie ne-serioasa din castile unui tanar imbracat la costum si cu o expresie de "om de baza al societatii" pe fata. Mai exista oamenii care niciodata nu arata ceea ce simt, avand o mina neutro-vesela mai mereu...sau cei care nu isi imagineaza viata fara o reputatie de persoana independenta care are intotdeauna dreptate.
Daca ar fi sa aleg, as opta pentru omul din noi toti, cel care iese la iveala mai greu, dar care simte nevoia sa se faca auzit in Acele momente, cand ne dam seama ca am lasat de la noi si nu ne pare rau, cand descoperim o noua pasiune si lipsa de timp nu mai constituie un pretext, cand forfota ORASULUI intra in armonie cu sunetul apei din fantanile arteziene si cu franturile de conversatii matinale si brusc, simtim ca pasii nostri duc undeva. Acceptarea poate fi uneori cel mai dulce medicament, eficient pe termen lung si-de ce nu?- 100% ecologic.

2010-09-26T23:47:00.006+03:00

Sa ploua cu ganduri bune si cu spuma de suflet! Sa ma curat pana nu mai ramane nici o pata, sau hai, bine, un singur punct negru intr-un imens de alb! Cat de greu este sa ma abtin de la ceea ce imi face rau? Cel mai greu. De multe ori nu reusesc sa imi controlez gesturile si ma trezesc inotand intr-o mare tulbure, nici macar prea departe de tarm, si totusi prea obosita ca o iau in directia potrivita.
Degeaba iti modelezi un chip de lut la care sa te uiti cu drag, vei sti ca e o constructie personala care nu poate inlocui formele reale, formele carora nu trebuie sa le subtiezi genele sau sa le rotunjesti buricele degetelor, toate vor fi la locul lor astfel incat sa iti completeze zambetul dulce-amarui de dimineata. Mereu am spus ca diminetile sunt inselatoare. Si iata ca nici serile nu se lasa mai prejos. Serile iti pot da curaj pentru a trai a doua zi sau pentru a adormi intr-un bol de racoare eterna.
As vrea sa gasesc in curand butonul de stergere, dar mi-e frica de spatii goale. Tipic pentru generatia contemporana, mereu simtim nevoia sa ne umplem vietile cu ceva, in loc sa mai vorbim din cand in cand cu oamenii care mananca placinta cu dovleac si vata de zahar pe bat.

o nelinistita asteptare

2010-09-20T10:57:00.003+03:00

Atunci cand stim exact unde am gresit si avem constiinta deplina a defectelor noastre nu e greu sa acceptam finalul. Finalul vine de la sine, ca un apus de ceara galbena intr-o livada de meri, sau ca un sarut stins intr-o despartire. Orice lucru care are un inceput va avea si un sfarsit, se mai spune. Nu si cercurile.
Zeci de imagini ciobite incearca sa se prinda una de cealalta cu disperare, sa refaca tabloul zilelelor aurii, cu miros de ciocolata si cu aburi de fum. Nu reusesc, pentru ca afara e din ce in ce mai frig, iar noi am obosit sa cautam soarele. Ce bine ar fi daca macar o data la multe inceputuri de toamna mi-as da si eu seama ce imi doresc, ce imi doresc cu adevarat, dincolo de conventiile sociale si de mastile pe care le purtam in fiecare zi, frumos colorate si stilizate, asortate cu peretii blocurilor de sticla din sufletele noastre. Se poate...cumva stiu, cumva nu vreau sa cred ca stiu, este ceva imposibil, nu are cum sa nu dea gres, vezi doar ce a patit doamna T, sa analizam de pilda familia R, nu nu, nu, dar ce sa mai vorbim de micuta domnisoara H...

!

2010-09-16T23:42:00.000+03:00

Taci putin.
Ca aud o masina rosie care ma va duce...
Taci putin, te rog, te rog, te rog sa incetezi cu respiratia ta sacadata.
Stii cat ma enerveaza graba de a trai mai mult si apoi,
nu are niciun rost sa iti faci mereu planuri de viitor!
Taci putin, ca
vreau sa mai plang o data, o singura data si apoi
pregatim o mica-mare-mijlocie gustare nesanatoasa, neecologica si chiar rusinoasa,
dupa care
o sa iti mai cant ceva, ce vreau eu, eu, nu tu!
Taci putin.
Liniste!

2010-09-16T23:09:00.000+03:00

Mi-e greu sa vorbesc cu adevarat despre ceva, fara sa ma tem ca nu voi fi inteleasa. De parca asta ar conta... Dar asa cum in urma cu cativa ani ma intrebam daca nu cumva realitatea este iluzorie, asa ma mai intreb rar, foarte rar, ce ma face pe mine sa raman eu. Fluxul constiintei, sufletul, e veche poanta, stiu, dar nu ma pot abtine. E ca un banc atat de bun incat rad in hohote de fiecare data cand il aud. Mi-e teama ca nu mai sunt eu sau ma bucur ca ceva s-a schimbat? As vrea sa stiu si eu, dar zilele trec prea repede pentru raspunsuri indecise. Viata trece prea repede, repede, repede, repede, repede.

Inca imi mai plac filmele rusesti si cantecele tiganesti? Fireste. Dar inghetata cu briose? Mai mult ca oricand. Pacat ca nu mai stiu ce gust au oamenii.

Umbrelele sunt pentru oameni nebuni.

2010-09-14T16:15:00.004+03:00

Ploaia are un straniu efect asupra oamenilor, atunci cand afara ploua intreaga fiinta isi aduce aminte ca in realitate nu este obligata sa pompeze ganduri, gesturi, vibratii ca un musuroi de furnici neobosite, ci se poate intoarce intr-un timp primordial, in care dragostea si caldura, somnul si visul se contopesc, se supara unele pe altele si apoi se impaca cu zambetul pe buze si cu picioarele tremurande, fara sa se rusineze sau sa se intrebe cum le mai sta parul sau daca nu cumva au urme de ruj pe dinti.

Pana nu demult uram ploaia, iar acum nici macar nu mai astept curcubeul.

P.S. "Umbrelele sunt pentru oameni nebuni", vorba unui covrig.

2010-09-12T23:01:00.002+03:00

Mereu am iubit inceputurile si intotdeauna am regretat existenta acelei granite in care sentimentul initial dispare sau se transforma. Cum sa privesc cu admiratie ridurile iubirii?

Alegeri.

2010-09-12T22:20:00.002+03:00

Imi pare rau ca viitorul imi apare de cele mai multe ori ca o umbra, de mai multe ori ca o umbra decat ca o lumina, dar stiu ca face parte din fiinta mea si astfel va fi mereu. Trebuie doar sa incerc sa gasesc vibratiile pozitive si tusele galbene din ea, si atunci voi obtine o nota de turcoaz prafuit pentru fata din oglinda. Ca si cum as reusi sa evit violetul si sa ma pacalesc pe mine insami cu amintiri din vremurile alb-lila, in care nemultumirile nu ieseau niciodata la iveala prin actiuni, ci intreaga existenta desena cercuri, cerculete in jurul mintii, depasind din cand in cand conturul sufletului.
Dar m-am saturat sa neg imperfectiunea si sa traiesc intr-o lume abstracta. Uneori e mai bine sa simti o zgarietura in ventriculul stang decat sa nu simti nimic.

Tot eu

2010-09-06T20:37:00.003+03:00

Nu stiu daca s-a schimbat ceva sau poate s-a schimbat viziunea pe care o am asupra evenimentelor, dar parca in lipsa asta de sens a peisajului cotidian mici detalii colorate incep sa se iveasca. Nu e fericire, ci mai degraba o stare de bine sau de asteptare emotionata a frumosului. Sau a uratului cu suflet. Uratul cu suflet te poate face sa privesti cu ochii spiritului fiecare seara de septembrie si atunci apusurile devin din nou luminate-dulce de ne-soare. Ahhh, vreau sa fiu o lingurita de miere intr-un borcan verzui-transparent cu apa din fantana si cu bucati inegale de lamaie nedecojita! Sa fie clar.

Sper intr-o mirata schimbare.

2010-09-04T22:39:00.002+03:00

Daca tot alerg atat macar sa trec pe strazi luminate de felinare violet si pavate cu pietre filosofale, sa ma asez pe bancile strabunicilor si sa prind noptile cu cer innorat, pentru ca intotdeauna formele lor intuiesc intrebarile din mintea mea. Cine inca vrea stele pe cer sa se mai gandeasca.

Vai, cata framantare e intr-o noapte, dar mai ales intr-un miez de zi! “Noaptea e un sfetnic bun”, se mai spune, dar poate nici nu exista un sfetnic, poate ca intuitia e singurul meu ghid si de multe ori prefer sa il ignor cu nonsalanta pentru ca apoi sa imi para rau si sa ma conving singura in acelasi timp ca viata e scurta si ca nu trebuie sa am regrete. La urma urmei, si altii au trecut prin asta. Si cu ce ma incalzesc esecurile altora daca nu am invatat nimic din ele? Uneori ma intreb ce as face daca ar fi sa dau timpul inapoi si sa schimb ceva, stiu ca as schimba multe, iar pe de alta parte cred ca ma bucur si de partile mai proaste ale trecutului, tocmai datorita contrastului cu momentele de fericire.

Nimic nu a mai fost cum m-am asteptat si pielea a ramas straina de senzatii, ca si cum natura umana cu care am fost inzestrata s-ar fi hotarat sa adoarma putin tinandu-se de mana cu inima, putin dar suficient de mult, iar gandul de la sfarsit s-a pierdut intr-un camp de iarba galbena de toamna.

Si inca sper intr-o mirata schimbare.

?

2010-08-25T12:18:00.004+03:00

Vi se intampla uneori sa va treziti in toiul zilei si in ciuda luminii puternice sau a zgomotelor de pe strada apropiata, pentru macar o secunda, poate o jumatate de secunda, sa va fie frica? Frica de singuratate, frica de necunoscut, frica de moarte. As putea continua la nesfarsit.
Deciziile importante sunt mereu greu de luat si indiferent cate nopti albe ai la dispozitie pentru realizarea unui tablou complet, de cele mai multe ori tot instinctul are ultimul cuvant si ajungem sa fim spontani atunci cand nu este nevoie sau este chiar contraindicat. Ma uit in jurul meu si ma intreb cum vor arata toate astea peste 100 de ani. Nu, mai bine peste 10 ani. Noi destine vor aparea in peisaj, altele se vor pierde in detalii. Cum e vorba aia: "nu vezi padurea de copaci"?:))
Cu ce culoare se traseaza conturul perfect, acela care incadreaza fara sa invadeze formele, dar totusi sa le scoata in evidenta intr-un mod subtil?

P.S. Imaginea a fost subtilizata de aici.

Semne

2010-08-17T20:04:00.001+03:00

Mi-a curs un zambet prin vene si i-am spus sa inceteze imediat. Cand nu fac asta, ma intreb cand o sa imi placa mai mult diminetile decat serile si realizez ca dintotdeauna a fost asa, dar ma trezeam prea tarziu pentru rasarit. Si mereu am impresia ca reusesc sa pasesc, cumva, mai repede sau mai incet decat oamenii care ma iubesc, pasiunile care ma fac fericita si cuvintele care ma definesc. Ce bine ar fi sa ajung la acceleratia optima pentru a ma bucura de prezent.
“Dorinta pe care mi-am pus-o pentru tine este sa fii intotdeauna fericit cu ceea ce ai. Tu mereu iti doresti altceva.”

Unde sunt picaturile de albastru pe pielea ta? Albastra e fericirea si albastre sunt genele tale in lumina iubirii de dupa-amiaza, desi in teorie ar trebui sa fie galbene-portocalii. Asa mi le-am imaginat dintotdeauna si uite ca m-am inselat. Mereu ma insel.
Oricum, iti spun, fii albastrul meu de Berlin!

Pa

2010-07-25T23:10:00.004+03:00

Desigur, unica in felul meu, reusesc sa fiu probabil cea mai intarziata participanta a PA-lepsei, dar nu renunt la sansa acordata de Emilia, autoare a PA-ului anterior, scris in conformitate cu binecunoscutul regulament.

Se poate
...sa fie Marele Papusar, Marele Ceasornicar cel care ii scrie viata pe un caiet cu marginile foilor indoite, razgandindu-se in fiecare clipa cu privire la finalul tuturor calatoriilor de tramvai. Tintuit parca in loc si totusi strabatand noi si noi orizonturi cu privirea, domnul D. cocheteaza cu resemnarea. In orasul blocurilor-turn si al zambetelor incruntate, al masinilor dezorientate si al bibliotecilor extenuate, in orasul tuturor si al nimanui, in fiecare zi povesti de viata prind contur sub ochii trecatorilor grabiti, gesturi incurcate si saruturi grabite zboara prin statiile de metrou si cersetorii isi numara venitul zilnic pe bancile parcurilor poluate. Afisele anti-fumat, anti-baut, anti-abuzat, anti-anti-anti convietuiesc cu fumatorii, bautorii, abuzatorii si cu victimele lor. Oamenii de rand se privesc in oglinzi si in sufletele dulapurilor, al chiuvetelor si al periilor de sters covoare si descopera noi intrebari sau scriu romane-viitoare garantii ale succesului universal. Si totusi, inceputurile sunt atat de frumoase...

PA-leapsa merge la cine l-a zarit vreodata in viata pe domnul D.

Marile sperante

2010-07-25T00:44:00.001+03:00

A venit o zi in care s-au plimbat prin apa si prin cer, cu biciclete din lemn dulce de cires si cu palarii gaurite de soare. Copacul s-a impletit cu trupurile lor si a umbrit siluetele vietilor trecatoare, peste paginile cartilor, peste praful drumurilor de tara si peste valurile marii in februarie. Sperantele sunt mari acum si cresc cu ingrasamant de iubire si uneori cu lacrimi de neimplinire, dar cel mai important e ca infloresc in fiecare an, in toate anotimpurile, cu precadere vara.
(Ce bine ar fi sa putem vedea mereu viata printr-o fereastra cu draperii de toate culorile, pe care sa le aranjam cu grija in jurul peisajului cotidian astfel incat sa se potriveasca perfect cu tonurile evenimentelor zilnice, al sentimentelor lunare si al gandurilor anuale.)

2010-07-22T13:38:00.005+03:00

"Ne bucuram pentru ca bate vantul, aerul repede,
copil, copilule, dragule, existenta...
Din nenimica vietii noastre inflorim un mit,
o careta, un flacon cu esenta.

Respira tu cat vrei sa respiri!
Eu stau numai ca sa te miros."

(Nichita Stanescu, fragment din "Dinti")

Presupun

2010-06-14T23:51:00.014+03:00

Sa fie cuvantul “fericire” numele unei iluzii? Caci daca asa este, atunci voi scrie despre iluzia mea. Pentru inceput, trebuie sa spun ca nu stiu nici eu daca Fericirea dureaza o milionime de secunda sau o vesnicie, acea vesnicie pe care totusi nimeni dintre noi nu o poate intelege, dat fiind faptul ca nu o putem cunoaste, si cum vom intelege ceea ce nu cunoastem? Deci, voi reduce totul la presupuneri.
Presupun ca fericirea este un gand alb-galbui care coboara in inima si nu mai pleaca niciodata.( sau “Presupun ca toti oamenii au fost fericiti atunci cand nici macar nu stiau ca sunt.”)
P(1): Eu am fost fericita atunci cand nici macar nu stiam ca sunt. (Adevarat, iar ca marturie imi stau paginile din "Fratii Karamazov", Aleosa cu ultimele lui sperante in dragostea universala, sau cele din "Razboi si Pace" in care Pierre Bezuhov m-a uimit cu spiritul lui mereu increzator in Binele suprem, dar si personajele nefericite ale lui Camus, pentru care constienta lipsei de sens devine mai acuta ca niciodata si cu care ajungem sa ne identificam aproape toti in momentele mai grele ale vietii)
Obs: Aproape toate clipele trecutului ar putea fi Fericirea, dar cred ca atunci cand o simtim nu ne putem da seama, tocmai pentru ca nu s-a inventat aparatul care sa ne faca sa vedem culoarea alb galbuie a inimii atunci cand ea pompeaza iubirea prin tot corpul. Si de fapt, acest sentiment este esenta, iar intensitatea este mai importanta decat durata. "Intermitentele mortii" m-a facut sa ma intreb daca lipsa acesteia ar putea sa ne aduca fericirea. Raspunsul se lasa asteptat.
P(k)->P(k+1)
P(k): Orice om a fost fericit atunci cand nici macar nu stia ca este. (Adevarat conform propriilor marturii ale unor necunoscuti, ilustri necunoscuti dar totusi fericiti)
P(k+1): Toti oamenii au fost fericiti atunci cand nici macar nu stiau ca sunt.
Pentru ca in mod iminent ne indragostim, pentru ca orice am face, tot vom crede, pentru ca ne putem imagina o libertate absoluta chiar si dincolo de moarte si pentru ca nu ne vom contopi niciodata cu singuratatea, datorita acestor motive si inca a 1000...000 care nu imi vin in minte acum, vreau sa demonstrez ca orice om care a fost fericit atunci cand nici macar nu stia ca este a facut fericit macar un singur om din apropierea sau din departarea lui, astfel incat Fericirea a devenit o sanatate molipsitoare, iar cuvantul “boala” a disparut din dictionar, impreuna cu toate sinonimele ei trecute si cele neinventate inca.
Pentru ca ziua in care imposibilitatea de a fi ne-fericit nu a venit inca, demonstratia este incompleta si asteapta a fi completata de primul om care se va intreba nedumerit ce am vrut sa spun eu prin acest ne-cuvant(vorba lui Nichita).
( Acesta a fost o incercare de a raspunde provocarii lansate de Curtea Veche, si de fapt, de intreaga omenirea de la aparitia ei pana in prezent.)

Curiozitati

2010-05-31T00:10:00.003+03:00

Am facut astazi piata (da, scriu asta aici ca sa ma conving vreodata in viitor ca nu a fost doar o iluzie, o frantura de vis sau o dorinta ascunsa neimplinita a mamei) si am descoperit ca vechile indemnuri cliseice-“priveste in jurul tau si vei descoperi magia universala!” nu intarzie sa se confirme inca o data. Probabil nu am fost atenta sau nu mi s-a intamplat sa vad pur si simplu pana acum, dar comertul cu pene de paun mi s-a parut una dintre cele mai extravagante activitati comerciale care pot avea loc intr-o piata “urbana”. Una e sa vinzi perle din scoici oceanice sau sa afisezi cu mandrie cea mai exotica specie de cocosi incaltati, dar penele de paun intrec orice masura, zau asa! In primul rand, nu e corect sa prezinti trecatorilor asemenea desfatari cromatice in timp ce la distanta de doi metri stralucesc in lumina orbitoare a soarelui ceasuri impodobite cu strasuri, coronite din catifea sau medalioane norocoase placate cu "aur"...adica, ce se va intampla daca oamenii vor simti dintr-o data nostalgia bunului gust de altadata si se vor gandi sa isi puna o pana de paun la palarie sau sa si-o atarne de ureche in spiritul solidaritatii cu popoarele indice?
In urma unei zile intregi de meditatie am ajuns la concluzia ca cel mai bine este sa sesizez autoritatile deoarece sunt convinsa ca doamna cu pene de paun nu are autorizatie pentru a vinde orasenilor asemenea elemente de decor, plus ca le si agaseaza campurile vizuale obisnuite doar cu kitsch-uri glamouroase. Daca nu, in curand se vor ivi si vanzatorii de case dantelate, zambete crosetate si trasuri emancipate si oamenii vor uita ca traiesc in secolul vitezei si vor avea inselatoarea impresie ca pot merge la pescuit, la cumparat de crinoline sau chiar la plimbari idilice pe malurile lacurilor...si atunci, unde vor mai deversa marile companii industriale tonele de deseuri? In mari si oceane, raspuns corect! Insa pentru orice eventualitate, sa fim prevazatori si intelepti, sa construim cu grija turnurile de fildes din ce in ce mai inalte in care vom trai pana la finalul vietii, sau, cum ar spune Matei Visniec, sa desenam cat mai precis “cercurile” care ne inconjoara si in care ne putem refugia oricand simtim nevoia, chiar si pentru totdeauna, daca suntem prea obositi si poate prea satui de somnifere. Si apoi...
Trebuie sa recunoastem ca atunci cand ne e lumea mai draga se va ivi mereu o camasa inflorata, un vers neobisnuit sau o pana de paun care sa ne aduca aminte ca, pe langa lista interminabila de obligatii cotidiene, trebuie bifata si trimiterea unei scrisori de multumire catre secretarul Vietii care se ocupa cu recensamantul anual si care a fost destul de atent incat sa ne numere printre muritorii in viata de pe planeta Pamant. Deci, multumesc!

He was...

2010-04-21T00:06:00.000+03:00

Ea mergea desculta prin iarba si prin praful drumului de tara, mergea pentru a nici-ea-nu-stia-cata-oara spre aceleasi locuri de mult vazute, de mult mirosite si povestite ale copilariei. Un spatiu aproape primordial al fiintei sale, cu miros de cozonac si camasi inflorate, cu zambete calde si urari de bine...un loc in care idilele adolescentine erau doar un zvon-zburator de papadie, poate chiar savuros de mincinos.
Atunci a decis sa isi dea drumul la par si sa il sarute cu foc, sa il sarute “ca si cum la capatul sarutului, la sfarsitul sarutului, dupa sarut n-ar urma decat batranetea proscrisa si moartea”.

Reteta

2010-04-14T20:59:00.001+03:00

Tot ce-mi doresc este o briza turcoaz, ca ochii tai sau ca ai lui, poate. O frantura de melodie rupta din Viata, pe care atunci cand o asculti te simti spionat sau chiar predestinat. Ultima teorie in domeniu: chiar noi putem alege daca sa ne urmam destinul deja mazgalit cu resturi de creta pe trotuarul murdar de hazard. Si fiecare cu sansa lui, pentru ca in ciuda contururilor negre, urmele de creta pot fi verzi, mustar sau poate roz-lila, iar daca esti cu adevarat norocos vei avea o viata verde-albastra cu transparente albe si reflexii de culoarea piersicii. Se aude ca nici griurile colorate nu sunt de lepadat, pentru aspirantii intelectuali agasati de apropierea inevitabila a mortii si cautatori de sensuri universale, pentru sinucigasii din dragoste, sau chiar pentru artistii ratati. Dar sa nu ne lasam inselati de aceasta degringolada a culorilor si sa privim cu realism in perspectiva: albul e cel mai curat si mai simplu de obtinut daca ne vedem de treaba si nu riscam nimic, daca urmam regulile si suntem responsabili: “Amestecati cantitati egale din fiecare culoare si veti obtine albul pur”. Oare?

...

2010-02-08T23:26:00.002+02:00

“Intr-una-ti spui ca e mai bine, e mai bine doar cu tine”...O femeie intinde rochita cu flori violet pe sarma din gradina, se intoarce in casa si isi aseaza capul pe perna. Simte viata din ea, vede o masina rosie prin perdeaua brodata cu frunze de stejar si isi aduce aminte ca a uitat sa respire. Acum respira din nou si nu mai simte nimic. Isi spune ca iarasi va trebui sa plateasca pentru o spalare de creier si ca banii nu ar trebui aruncati asa, pe fereastra, ca o spalare de creier e mai importanta decat orice, chiar decat factura la lumina, si ca oricum, e mult mai bine sa scrii retete naturiste, sa faci liste de cumparaturi, sa joci x si 0, sa citesti scrisorile de dragoste pe intuneric.

Multumesc

2010-01-28T23:09:00.006+02:00

mamei, multumesc tatei si...Emiliei:)) pentru premiul acordat pe ochi frumosi:>. Si pentru ca nu ma simt in stare sa alcatuiesc un clasament subiectiv(d'apoi unul obiectiv), am decis sa premiez scriitorii mei preferati in ordine alfabetica:
->Aproape alb, de la care imprumut mai mereu felinarul pentru zile aproape negre
->Mintea de ceai, minunata, mirobolanta, eclatanta...
->Revelion la Sorbona, care povesteste cu inconfundabil sarm despre lucrurile mari si mici
->Verde Ursuz, pentru ca e atat de sincera si mai degraba verde-albastra
->Vise Octale, profesorul de matematica pe care nu l-am avut si pe care il iubesc pana la 8 si inapoi.
Cele cinci îndatoriri ale premianţilor:
1. Fiecare Scriitor Superior (S.S.) trebuie să dea mai departe premiul la cinci prieteni bloggeri speciali.
2. Fiecare S.S. trebuie să îşi creeze o legatură pe net la blogul (şi autorul-blogger prieten) de la care el a primit premiul.
3. Fiecare S.S. trebuie sa îşi prezinte premiul pe blog şi să adauge un link la acest post, care explică ce este cu premiul.
4. Fiecare S.S. care a castigat premiul este rugat să viziteze acest post şi să îşi adauge numele la Mr.Linky List, astfel încât să existe o evidenţă a fiecărui ins premiat.
5. Fiecare S.S. trebuie să posteze aceste reguli pe blogul lui.

Putini stiu

2010-01-23T11:49:00.003+02:00

Poate ar fi mai bine sa purtam in fiecare zi o umbrela invizibila pe care sa o afisam mandri de ciudatenia bratelor noastre suspendate deasupra capetelor. Umbrelele, de toate formele si marimile, texturile si imprimeurile inventate si neinventate vreodata, sunt cunoscute publicului larg drept eficace instrumente aparatoare de ploaie. Cu toate acestea, putini stiu de cea mai importanta calitate a lor care le-a propulsat in bratele notorietatii: INVIZIBILITATEA! Daca iti doresti cu adevarat, umbrela ta poate deveni invizibila cu o clipire de ochi, si doar atunci ea capata un potential nebanuit: te apara de stropii mari de vorbe grele, de rafalele aspre ale indiferentei sau de imaginea innorata a grimaselor matinale. O credeti sau nu, umbrelele invizibile pot opri chiar grindina ironiei si lapovita ipocriziei! De aceea obisnuiam sa nu las niciodata acasa vechea umbrela albastra(sa nu va imaginati ca in lumea umbrelelor invizibile culorile nu conteaza), dar odata cu sosirea anotimpului cald am uitat chiar si de existenta ei, ca sa nu mai vorbesc de puterile magice, iar acum, cand stirile meteorologice prevestesc doar mase nervoase de aer, ma pot baza pe o noua si mult mai rezistenta garda de corp, de data asta rosie ca focul, sa-mi surada norocul.:)

Doamnelor si domnilor

2009-12-30T00:43:00.006+02:00

Ne plimbam pe trotuarele murdare de semne de punctuatie si urmele pasilor nostri construiesc algoritmi atat de simpli si totusi atat de ineficienti . Poate ca viata nu e doar un set de planuri duse sau nu la indeplinire si sensul e mai absolut decat am putea concepe. In ultimul timp chiar si gandirea a devenit relativa, iar cogito ergo sum nu mai reprezinta nicio siguranta.
-Doamnelor si domnilor, nu suntem decat un efect al realitatii materiale a creierelor noastre!!!

De curand mi-am adus aminte cat imi plac ceaiul de tei si leaganele agatate cu sfoara de crengile gutuilor.

Enigma - Return to innocence.

NOTTINGHAM | MySpace Video

Antologie de ticuri indispensabile

2009-12-25T03:17:00.001+02:00

Era odata o muzica in priviri si o usurinta in vorbe. O ninsoare surda si alba sub care ne ascundeam si povesteam despre creioane colorate si cantece desantate si rame patinate si ciuperci patate. Atunci credeam in carti scrise inainte de Timp si in scriitori predestinati, meniti doar sa straluceasca in lumina darului nemeritat al sortii. Ca si cum ar fi de-ajuns sa privim in ochi soarele si el va intelege pe care cai sa radieze mai puternic astfel incat fiecare sa isi gaseasca drumul croit pe masura pantofilor nostri. Drumul cu cele mai putine gropi si cu cele mai multe flori pe margine, de fapt, chiar cu ciresi infloriti de jur imprejur, plantati si udati special pentru noi. Si tot atunci puteam sa inteleg ca povestile nu au nevoie de semne de exclamatie, ci doar de soapte sincere si de iubiri tinere, cand gandurile pluteau pe deasupra capetelor noastre si se lasau prinse ca papadiile zburatoare in miez de primavara.
Dar niciodata nu reuseam sa accept ca uneori, umbrelele nu sunt destul de colorate incat sa acopere si ultima farama de cer innorat, iar oamenii nu pot ramane legati pentru totdeauna de promisiunile tacite ale copilariei. Loialitatea nu se invata, ea doar se naste si moare lasandu-te asa cum te-a gasit, mai bogat sau mai sarac, mai galben sau mai gri.
Eu cred ca pisicile sunt cele mai sincere animale, in definitiv, sunt printre singurii prieteni care-ti spun in fata ca s-au plictisit de tine. Nu inventeaza scuze penibile si intamplari incredibile.
Era odata o pisica portocalie care venea in fiecare seara la fereastra mea.

Domnul Rombul

2009-12-10T23:16:00.001+02:00

Avea o pelerina galbena pe care o purta numai in zile toride. Credea ca e un mod foarte eficient de a-i face in ciuda soarelui si de a atrage atentia trecatorilor care brusc se desprindeau de amalgamul de griji cotidiene si se intrebau daca nu cumva a inceput o ploaie invizibila. Ploaia cu ganduri, cu margarete si cu zambete colorate, acea ploaie calda si usoara de primavara care ne indreapta pasii spre usi scorojite de lemn albastru.
Niciodata nu s-a visat judecator si totusi regulile lui erau mai adevarate decat ale lor. Iar cartea uitata pe pervaz si stiloul bunicului erau mai adevarate decat toate. Mereu a crezut ca lumea poate fi asa cum o vedea el, cum o vezi tu, cum o vad eu, sau poate cum o vedem noi doi la un loc. Pazita de cainele Paine si de motanul Metan, colorata cu suc de rosii si invelita cu paturi de ciocolata. Ciocolata alba, amaruie, dar mai ales ciocolata cu lapte, pentru ca ciocolata cu lapte este sincera, nu se lauda si nu se crede mai speciala, mai frumoasa sau mai aromata, ea este cea mai speciala prin esenta ei si nu are nevoie de accesorii. Domnul Rombul se plimba in fiecare dimineata cu bicicleta pana la brutarie si inapoi, ticluind planuri de constructie a caselor de martipan, care, era convins, vor impanzi orasul odata ce schitele vor fi terminate. Atunci oamenii vor fi liberi sa viseze la noi metode de reciclare a destinelor ratate, de irigatie a gandurilor si de reorganizare a sistemelor de visat cu ochii deschisi.
(Pentru L.)

Chiar asa

2009-10-24T00:23:00.003+03:00

Degeaba incercam sa ingropam in cele mai ascunse fragmente de amintiri sentimentele care ne definesc si gandurile ce revin obsesiv in minte indiferent de grijile cotidiene, de vreme sau de evenimentele intamplatoare care ne scot din monotonie. Mi se pare ca anumite caractere ne marcheaza ca o cicatrice din copilarie, se estompeaza pe zi ce trece, dar niciodata indeajuns de mult incat sa dispara. Si momentele cu adevarat importante, cu adevarat fericite si lipsite de analiza minutioasa sunt cele pe care nu le constientizam, care se intampla pur si simplu, exista si intr-o zi realizam brusc ca noi suntem cei care le-am trait, ca nu sunt doar niste scene bine regizate din vreun film celebru. Iar bucuriile afisate uneori sunt doar tristeti mascate. Mascate de nuante pastelate, de materiale vaporoase si de zambete largi in mijlocul furtunii. Ca si cum nu am renunta niciodata la speranta ca aparentele vor putea transforma esentele. Eu cred ca adevaratele schimbari vin din interior si tot ele determina perceptia asupra exteriorului. Chiar si arta...desi ne modeleaza inevitabil personalitatile, tot flexibilitatea materialului brut este cea care determina gradul de prelucrare. Si sa fie clar, in visul meu toti suntem o masa colorata de plastilina in mainile frumosului!

E toamna fara doua minute.

2009-08-31T23:58:00.000+03:00

Ultima zi de vara in mod oficial. Si soarele e complice. Azi trebuia sa ploua si n-a plouat, a fost cald si bine, iar zambetele s-au plimbat prin oras nestingherite si murdare de inghetata. Si anotimpurile astea, ce figuri! Cati artisti nu s-au inspirat din vesnica lor perindare prin sufletele oamenilor…cati elevi n-au fost chinuiti de compuneri la romana cu expresii frumoase!:)) Mie imi placea mai mult sa adun frunze colorate sau pietre cu forme ciudate…desi...nici cosurile cu mere coapte si struguri nu mi-au rapit mai putin timp. Dar trebuie sa recunoastem: pentru copii, timpul nici nu exista. De fapt, in realitate nu exista. E doar un pretext pentru a te odihni, pentru a imbatrani, pentru a muri. Si odata ce stii ca vei trai pentru totdeauna nu ai nevoie de pretexte.
-Nu va suparati, nu stiti cat este ceasul?
-E toamna fara doua minute.

Te-miri-ce

2009-08-23T17:54:00.000+03:00

Ma trezesc uneori gandindu-ma la te-miri-ce. De exemplu, ce i-as spune bunicii mele daca as avea ocazia sa ma intorc in timp si sa o cunosc chiar in momentul in care amandoua am avea fix aceeasi varsta(si aici bineinteles ca sunt incluse numarul exact de ore, minute, secunde, adica nu as vrea sa existe o diferenta cat de mica ce ar putea conferi un avantaj de orice fel vreuneia dintre noi)? Sau cat de uimiti am fi majoritatea sa aflam dintr-o data ca fantomele(sau extraterestrii, sau Tinkerbell, sau ceainicul zburator sau orice fel de personaj fantastic) chiar exista si in tot timpul cat avem deplina incredere ca suntem singuri in camera de fapt cineva se uita la noi ca la actorii din serialul lui preferat(desi, sa recunoastem, Tinkerbell ar fi clar dezavantajata in acest caz si ar da de gol intreaga specie de spioni)! Sau cat de tare ar fi sa existe Facultatea de Super-Eroi! Apropo, daca stie cineva ce salariu primeste un Super-Erou sa nu intarzie in a ma contacta.
Si inca ceva: atunci cand spui ca te gandeai la orice, tu de fapt vorbeai cu tine insuti sau pictai cu tine insuti? Adica, un gand e o propozitie sau o imagine? Sau poate ca in lumea gandurilor propozitiile sunt imagini?

invitatie

2009-08-18T01:31:00.000+03:00

hai sa
ne culcam la 6 dimineata sa
bem un ceai verde cu trei lingurite de miere sa
ascultam aceeasi melodie de o mie de ori si poate asa
vom avea senzatia de libertate vom
visa la nemurire sau macar vom
inceta sa ne punem intrebari
inutile.

Apropos

2009-07-23T01:56:00.000+03:00

Parfum. Umbrela. Lamaie. Iele. Legenda. Daruire. Recital. Albastru. Rugina. Nazuinta. Tarm.
Pauza.
Cautand cu sufletul la gura "faimoasa" strada a pictorilor, imi atrage atentia dintr-o data o melodie cantata parca de vocea unui batran magnetofon pastrat din generatie in generatie. Cand ma uit mai bine, pe cine vad? Chiar pe aceasta doamna cu inalte aspiratii de cantareata pariziana care fredona de zor bucati din repertoriul Edithei Piaf...si de ce sa nu recunosc? M-a pacalit! Si pofta de viata, si bucuria ei de a canta, ca sa nu mai vorbesc de energia pe care o degaja mi-au adus aminte de atmosfera filmului “La vie en rose” si au ramas ca o amprenta inconfundabila asupra Montmartre-ului in amintirea mea. De altfel, se potrivea perfect cu aerul foarte pitoresc al intregului cartier care, din ce-am mai citit, nu s-a schimbat prea mult, in ciuda trecerii timpului si a transformarilor prin care a trecut inevitabil. Mesajul e acelasi: “Qu’est Montmartre? Rien. Que doit-il etre? Tout!”…cum ar spune inspiratul Rodolphe Salis. Aceleasi magazine cu obiecte deochiate, aceleasi localuri de noapte ingramadite pe strazile inguste impanzite de oameni cu cele mai diverse ocupatii si mai ales, acelasi forfot colorat care te invaluie si iti distrage atentia de la orice asteptari sau preocupari anterioare.
Si apropos, “strada pictorilor” nici macar nu e o strada. Nu in adevaratul sens al cuvantului.
Padam Padam . . . Edith Piaf
Asculta mai multe audio Muzica

soarele asta e un pisicher

2009-04-25T00:08:00.000+03:00

Caldura imi da o stare de inconstienta si am impresia ca plutesc in loc sa merg si eu ca toti oamenii. Cert este ca dimineata barbatii imbracati in haine inchise la culoare seamana cu niste controlori si eu nu am niciodata bilet. Oricum, nu as da bani pe un bilet care nu ma duce unde imi doresc cu adevarat sa merg.
Eu imi doresc sa merg in case vechi cu cosuri albastre din care sa iasa baloane in loc de fum. Si inauntru sa ma astepte o bunica vesela imbracata intr-o rochita de catifea cu dantela de bumbac care sa ma invite la un ceai cu povesti frumoase.
Cel mai mult mi-e dor de povestile astea. Nu stiu de ce, dar nu prea mai seamana deloc cu viata reala. Nu ca m-as astepta de la ea fie un cerc, eu stiu ca vietile sunt forme neregulate si mereu in schimbare, precum norii albi de vara care fug mereu unii dupa altii si seamana cu sufletele noastre.
Recunosc, mi-a luat ceva timp pana am invatat lectia despre cerc. Dar slava Domnului, repetitia e mama invataturii.
Aceeasi strada. Aceiasi copaci. Aceleasi bucle. In orice caz, nu aceleasi pentru noi toti. E interesant cum vechi pasiuni ies la iveala. Ca suntem vii si ca putem descoperi in fiecare zi oameni noi in oameni vechi. Soarele asta e un pisicher. Nu-i corect.

Stiati ca...

2009-03-21T00:53:00.000+02:00

exista Asociatia Scarilor de Bloc Anonime? Chiar si cea care imi adaposteste locuinta de mai bine de 16 ani de zile a devenit membra. Intr-o zi m-a prins in timp ce descuiam casuta postala privindu-i cu uimire si admiratie ghivecele de flori nou-venite si n-am mai putut scapa. Am stat ore intregi de povesti ascultandu-i pasurile si nazuintele. Mai intai, am aflat cat o doare acum spatele din cauza mea si a zecilor de copii care faceau intrecere la parter sarind de pe cele mai inalte trepte si jucand sotron cat era ziua de lunga. Apoi mi-a spus ca tot noi i-am decolorat hainele sprijinindu-ne de balustrade si ca a racit de numeroase ori cand lasam usile de pe casa scarii deschise. Si-a adus aminte cu nostalgie de tinerete cand vecinii ii puneau narcise in par si ii faceau baie saptamanal. Bineinteles ca pe vremea aceea, tanara si nechibzuita cum era, n-a stiut sa aprecieze dragostea pe care locatarii i-o purtau, insa trecerea timpului i-a aratat ca oamenii nu mai au vreme de impodobit si imbaiat scari de bloc.Dar ziceam de noul statut de membra a Asociatiei Scarilor de Bloc Anonime. Azi asa, maine asa, si vechea mea prietena de joaca a decis ca pana aici a fost si ca trebuie sa se adreseze unor scari de bloc mai sus puse pentru ca altfel nu va rezolva nimic. Dupa cate mi-a marturisit, mai greu a fost sa lase orgoliul la o parte si sa admita ca are o problema, insa in comunitatea plangareata care a adoptat-o a ajuns sa se simta ca acasa(“acasa” pe care niciodata n-a avut-o, intre noi fie vorba), mai ales ca in scurt timp vecinii s-au ocupat cu montarea interfonului si cu zugravirea peretilor, ca sa nu mai vorbesc de recentele gesturi frumoase pe care nimeni nu le mai facuse de ani de zile fata de ea. Atat de bine i-a prins schimbarea mult sperata incat pana in ziua de astazi nu a mai suferit nici o depresie, ne intampina in fiecare dimineata pe mine si pe vecinii mei cu zambetul pe buze si chiar si-a ridicat pleoapele sa priveasca spre soarele cu dinti al primaverii.

Little Girl Blue

2009-01-04T16:03:00.000+02:00

“Sit there and count your fingers…”
…cand eram mica mica si mergeam cu masina in vacanta si ma apucam sa numar copacii…stelele nu m-am apucat niciodata sa le numar, erau clar prea multe si stiam ca n-am sa fac fata provocarii. Nici pana la 100 n-am numarat ca sa adorm, nici oi, nici…
De obicei reuseam sa adorm inchipuindu-mi ca sunt intr-un loc pe care il iubeam. Pot sa fac asta, am antrenament. Doar inchid ochii si deja sunt acolo. Ma simt acolo. Am 4 ani si dorm langa bunica pe patul din fata ferestrei…pot sa-l aud pe Bobi latrand si zaresc niste luminite asa, vag, prin curte. Ma enerveaza ca in fiecare dimineata, bunica e deja plecata la treaba. Asa ca am grija sa o prind de camasa de noapte sau de un deget, vad eu, ca sa nu poata scapa dimineata, cu speranta ca n-am sa-i mai dau drumul prin somn ca de fiecare data. Si la un moment dat simt cum ma invart prin aer…zbor…sau plutesc, visez, cant, plang, vorbesc, dansez, soptesc, imbratisez…
“Sit there, count your little fingers, unhappy little girl blue…”

Nu-i asa?

2008-12-30T04:31:00.000+02:00

Am la ora asta o stare de multumire sufleteasca pe care nu o pot neaparat explica, dar o simt si asta mi-e de-ajuns. De fapt, pot sa incerc, chiar daca nu intereseaza pe nimeni, asa, numai de dragul de-a reciti ce-am scris si de a-mi aduce aminte de momentul asta cand o sa fiu vreodata trista sau nervoasa. Mai intai simt asa ca o caldura care ma invaluie pentru ca azi, aberand la o cafea in trei culori cu pufoasele, mi-am adus aminte de cum ma invarteam eu in sufragerie cand eram mica dupa ce dadeam la o parte cu grija masuta si bibelourile de pe marginea mobilei pana ameteam si apoi ma tranteam pe canapea si aveam impresia ca ma invart printre stele si imi placea si faceam asta iarasi si iarasi pana ma plictiseam sau pana ajungea mama acasa de la serviciu. Si azi, ca sa comemorez acele clipe minunate din copilaria mea, m-am invartit pe scaunul rosu de la birou cu ochii inchisi si inchipuindu-mi ca am din nou 6 ani.
Acum, ca ma gandesc mai bine, exista ceva care va strica atmosfera de fericire “inexplicabila”. Scaunul rosu. Initial, mi-am dorit un scaun rosu pentru ca ar fi contrastat frumos cu verdele covorului si cu patura cea mov pe care trebuia sa mi-o cumpar. Si pe care niciodata nu am apucat sa o cumpar pentru ca de fiecare data cand i-o aratam lu’ mama la Claudette imi spunea ca materialul e prea subtire pentru o cuvertura adevarata si ca poate avea doar rol de patura cu care te invelesti. Si asta nu a fost de ajuns pentru mine, deci nu am mai cumparat-o, cautand mereu ceva asemanator dar niciodata indeajuns de bun ca sa imi satisfaca preferintele, pentru ca, normal, eu mi-o doream pe aia. Dar acum ma plangeam de scaunul rosu. Ideea e ca daca tot nu am pus in aplicare planul initial si de un timp a inceput sa-mi placa albastrul, mi-am dat seama ca si o cuvertura albastra ar fi potrivita si poate mai usor de gasit si s-ar potrivi si mai bine cu cei 3 pereti portocalii si singurul perete galben. Insa....exista o mare problema: ghici ciuperca ce-i?:)) Raspuns corect, scaunul rosu. Ce sa mai caute si pata de culoarea rosie intre portocaliu, galben, verde si albastru? De ce nu mi-am luat de la inceput un scaun negru? De parca ala s-ar fi potrivit. Era oricum prea rigida si o pata de culoare neagra.
Poate o sa va intrebati: “dar alte culori nu mai exista?”. Pai nu prea. Nu in afara de albastrul ala ultramarin care ma enerveaza pentru ca e prea intens si imi da o stare de agitatie(bine, recunosc, asta mai patesc si cu rosu). Nu in magazinele din orasul asta. Si chiar daca ar exista, ar fi probabil prea scumpe, cum a fost un scaun mov care mi-a placut mai demult si pe care n-am putut s-o conving pe mama sa-l cumparam. Dar destul despre frustrarile mele legate de scaune:)).
Pot sa uit de ele amintindu-mi de un film foarte fain pe care l-am vazut azi, de fapt doua, unul in continuarea celuilalt. “Before Sunrise” si “Before Sunset”. Si desi “unii”:)) ar zice ca e plictisitoare, eu strig in gura mare ca mi-a placut foarte tare povestea cu doi tineri aproape naivi si totusi frumos de visatori care se intalnesc intr-un tren si apoi isi petrec cateva zile ca turisti prin Viena aberand despre vrute si nevrute dupa care se despart fara sa schimbe nici macar numerele de telefon de frica sa nu ajunga sa-si scrie din an in Paste din obligatie, insa nu se pot uita unul pe altul nici dupa 9 ani cand se reintalnesc, iar de aici nu mai zic nimic, ca poate exista cineva care citeste asta si inca n-a vazut filmul:)).
Si ma mai simt bine cand vad ca exista oameni cu care am in comun lucruri atat de marunte si totusi atat de semnificative pentru mine…si nu-i asa ca si pe voi va enerveaza emoticonul-o singura spranceana ridicata de pe mess?:D:))

Paradox

2008-12-28T18:35:00.000+02:00

…felul in care misunam pe Pamantul asta ca niste furnici grabite spre…nimic? Pe bune, e nimic. Si partea cea mai amuzant de trista e faptul ca ne agitam atat de mult. E atata consum de energie, incat obosesc numai gandidu-ma la asta. Chiar as vrea sa aflu de ce. Hei, stiu ca nu sunt singura, dar asta nu ma impiedica sa fiu. Am auzit odata pe cineva spunand ca zeii ne invidiaza pentru ca suntem efemeri si fiecare clipa poate fi ultima. Si asta ne face sa traim totul mult mai intens. Frumoasa perspectiva asupra lucrurilor, nu m-am gandit niciodata la asta. Sa fiu sincera, eram chiar speriata de fragilitatea fiintei umane. Pe de alta parte, si eternitatea ma sperie. Imi imaginez…as fi ca un sportiv care alearga, alearga, alearga pe o pista fara sfarsit. Chiar imi doresc sa alerg pentru totdeauna?

Toto

2008-12-26T00:48:00.000+02:00

Ninge. Si ninge. Si ningeeee!!!
Am mers azi la bunica si a fost superb. Ma simteam ca intr-o compunere din aia cu expresii frumoase din clasele I-IV si constatam cu dezamagire ca nu am o imaginatie asa bogata, astfel de peisaje chiar exista:)). Ma gandeam de ce unii considera negrul o culoare(care, btw, e non-culoare) asa trista si rece cand albul mi se pare mult mai distant si impunator, mai ales pe suprafete intinse. Si mai ales, te face sa-ti dai seama cat de mic esti si nu e vorba doar de iluzia optica, ci de imensitatea unui spatiu neincarcat de tot felul de elemente care iti pot distrage atentia. Era totul atat de curat…mi-ar placea sa pot acoperi si eu fragmente din viata mea cu un strat alb si opac…sa ma intorc in timp si sa modelez trecutul in formele dorintelor mele…mereu mi-e greu sa-i cred pe oamenii care spun “nu am nici un regret”. Adica…trebuie sa fii ori foarte naiv ori foarte optimist ca sa gandesti asa. Aaa…ori foarte mincinos ca s-o spui:)). Si desi am auzit de multe ori expresia “daca ar fi s-o iau de la capat, tot asa as face”, consider ca intotdeauna exista ceva nou de incercat…o alta varianta care cine stie unde poate duce? Pe de alta parte, intotdeauna vor exista alte si alte variante si ideea e sa privesti spre viitor, pentru ca trecutul e neschimbat. Chiar era o faza intr-un film pe care l-am vazut recent…spunea un personaj ca bebelusii puri si inca neatinsi de mizeria lumii asteia se transforma, inevitabil, intr-un cumul de fobii si complexe. Asa sa fie? Nu stiu…poate depinde de persoana. Cert e ca toti avem temeri si nemultumiri, insa ajungem sa le constientizam cu adevarat doar daca le acceptam si nu ne mintim singuri. Eu nu as avea curajul sa-mi marturisesc toate temerile in public. Dar fata de mine, da. Exista atata ipocrizie in jur, incat ar fi absurd sa fim ipocriti si fata de noi insine. Macar atat ne datoram. Si ne putem spune atatea…putem visa, crea, ne putem chiar ruga impreuna...noi cu noi. Pentru ca mereu poti descoperi un nou “eu” in tine. Sau vechiul “eu”, de care ai uitat si ti-ai amintit brusc din cauza unui loc, sau a unei arome, sau a unui cantec.
Chiar azi l-am regasit pe Toto, o papusa veche din carpe care nu poate fi atat de incarcata de semnificatii decat pentru mine. Ma uitam la el si nu-mi venea sa cred. Cat timp a trecut. Si cat va mai trece poate. Oare ce “Toto” voi mai regasi peste ani?

Roata

2008-12-25T00:35:00.000+02:00

Am impresia ca o sa fiu inghitita. De zgomot. De culori. De intregul Univers. Si nu ca nu voi fi in curand, toti vom fi. Si urmasii nostri. Si urmasii urmasilor nostri. Pana la sfarsitul lumii. Si sfarsitul ala va fi inghit de un nou inceput. Adica nu pot sa garantez, imi inchipui si eu. E ca o roata. O roata uriasa. Care se rostogoleste, se rostogoleste peste noi. Cred ca noi traim pana ajunge la noi. Dupa aia ne striveste…sau ne contopim cu ea. Nici asta nu stiu sigur. Bineinteles ca putem fugi de ea, dar nu ne putem ascunde. La un moment dat tot ne prinde. Asta stiu sigur.

'Neata!

2008-12-23T23:44:00.000+02:00

‘Neata! Tocmai incercam sa-mi dau seama despre ce o sa scriu, avand in vedere ca fac asta sub actiunea unui impuls de moment, pentru ca pur si simplu aveam azi chef sa ies afara cand ningea si sa tip, nici eu nu stiu de ce, poate voiam sa afle toata lumea ca traiesc si ca respir si ca ma bucur de fulgii aia mari si pufosi, dar cum bineinteles nu am facut asta, cred ca pot sa incerc aici. Deci:aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!
Asa…parca mi s-a luat o piatra de pe inima:)). Acum probabil ar trebui sa incep sa ma lamentez ca sarbatorile de anul asta nu mai sunt ca cele de alta data(si nu prea mai sunt, dar s-au plans altii destul:)) ), sau, dimpotriva, sa aberez despre cat de frumos stralucesc globurile in lumina beculetelor colorate care impodobesc brazii care mai de care mai incarcati. Si recunosc, si eu ma bucur de atmosfera asta “happy, happy, joy, joy!”, insa am impresia ca oamenii traiesc o fericire indusa, adica e un amalgam de senzatii vizuale, auditive, olfactive, tactile(ma simt ca la bio, deci o sa incetez cu enumeratiile:-s:)) ) care se amesteca si creeaza o iluzie uriasa care dispare brusc odata ce instalatiile sunt date jos din copaci. Solutia? Sa le lase tot anul, ca in “Viata cu Louie”?:))
Poate…sau poate ar trebui sa incercam sa vedem dincolo de ambalaj si sa ne bucuram pur si simplu de oameni, oameni noi si vechi, cu care n-am mai vorbit de un an sau de o ora, pe care am vrut sa multe ori sa-i intrebam sincer si dezinteresat “ce mai faci?” si ne-am luat cu altele, si astfel dupa ce terminam de aranjat podoabele la loc in cutie o sa fim mai bogati…mai bogati cu un zambet, cu o vorba buna, cu o exclamatie de bucurie care ne-au fost adresate…si mai ales, cu certitudinea ca nu suntem singuri, ci suntem uniti de fire invizibile intr-o retea uriasa de sperante, vise si sentimente comune.